La începutul lunii octombrie, Silviu Oravitzan a împlinit 80 de ani. Celebrul pictor rămâne unul dintre cei mai mari artiști plastici care au trăit și creat în municipiul de pe Timiș.
“Arta lui Oravitzan se integrează într-o familie de mari creatori români (…) Paradoxal, artiștii la care mă refer, de la Brâncuși la Oravitzan, sunt cu atât mai români cu cât sunt mai universali. (…) Am putea spune că ei subliniază universalul în identitatea noastră națională”, sunt cuvintele spuse de Paul Barbăneagră, cineastul francez de origine română, care îl definesc cel mai bine pe artistul bănățean. 
Născut la 4 octombrie 1941, Silviu Oravitzan este astăzi un nume des întâlnit pe buzele criticilor de artă și ale iubitorilor de belle arte. Părinții, copilăria și primele experiențe vizuale aveau să își lase puternic amprenta asupra operei sale, care pare să izvorască dintr-o bucurie primordială.
Consemnată încă din 16 februarie 1437, în scrisoarea Banului de Severin Frank Thalotzi, Ciclova Montană este localitatea ridicată de sași, cu implicații puternice în industria mineritului și în prelucrarea fierului, locul natal al artistului plastic Silviu Oravitzan.
Prin oamenii pe care i-a dăruit cu generozitate, destinul acestui ținut avea să depășească simpla lui amintire în Harta Iosefină a Banatului (1769 – 1772). Arhitectura caselor vechi construite de coloniștii germani, poiana „Ziua Liliacului”, străjuită de Muntele Simion, unde se sărbătorește în fiecare an primăvara, precum și frumusețea mânăstirilor Maria Ciclova (1727) și Călugăra (1859) par repere de netrecut cu vederea. Mult mai târziu, maestrul avea să-și aducă aminte de prima imagine vizuală, de momentul în care a deschis ochii pentru prima dată în zona muntoasă a Banatului de Sud: „Am deschis ochii într-o lume înconjurată de semne scrise peste tot. (..) geometrismul lor străvechi care venea de departe, din vechime, mă tulbura”, spune artistul.
Al doilea fiu al învățătorilor Iosif și Ecaterina Crețu, intelectuali ai perioadei interbelice, copilul de altădată a deprins din educația primită dragostea de carte și de Adevăr. Dincolo de vremurile încremenite asemenea frunzelor de toamnă, de cei 50 de ani de comunism și de răsturnarea valorilor umane, artistul continuă să audă șoaptele bunicii, care cu iubire încerca să aline durerea fraților Gheorghe și Silviu, care-și plângeau părinții deportați. Se spune că atunci când are loc o schimbare a numelui are loc și o schimbare a vieții.
Astfel, după absolvirea studiilor liceale la Oravița, la inițiativa mătușii sale Ana Oravitzan, își indică apartenența la familia acesteia prin însușirea numelui ei, care-l va purta pe cele mai înalte culmi ale succesului. Schimbarea s-a petrecut, deoarece din punct de vedere politic, tatăl său obținuse după reîntoarcerea în Banat statutul de persona non grata. La scurt timp după acest eveniment și după ce în anul 1960 absolvă cursurile Institutului Pedagogic din Timișoara, se înscrie la îndemnul pictorului bănățean Ion Isaac la Facultatea de Arte Plastice din același oraș. Întreaga generație din mediul universitar, în frunte cu profesorul Podlipny, încearcă să recupereze armonia interioară pierdută în anii de după Al Doilea Război Mondial.
Pornind pe drumul căutărilor, Lugojul a însemnat pentru artistul Silviu Oravitzan o perioadă prielnică descoperirilor. Între anii 1963 – 1970 activează ca profesor de desen la Colegiul Național “Coriolan Brediceanu” și la Colegiul Național „Iulia Hașdeu”.
După vizionarea expoziției de la București a lui Ion Țuculescu, se naște o nouă perspectivă a maestrului prin provocarea memoriei; semnele strămoșești, familiare dintotdeauna omului, devenind tot mai fascinante prin contemplație – întâlnirea providențială având drept rezultat revelația sacrului în profan. Opera din această etapă de creație are o notă pitorească, valorificând teme ca lumea satului cu suflul veșniciei ei, piscurile munților cu incursiuni de basm, ciclicitatea muncilor, a culorilor și anotimpurilor. Aplauzele nu s-au lăsat mult așteptate. Expoziția lui Oravitzan, din anul 1968, de la Sala Dalles, din capitală, a stârnit admirație în rândul cercurilor de intelectuali. A avut parte de toată susținerea și aprecierea marelui om de cultură Petru Comarnescu. Treptat, cercetările pictorului iau amploare și prin activitatea culturală extrem de bogată.
Lupta contra realismului socialist și eforturile artiștilor devin vizibile prin înființarea la Lugoj, în anul 1965, a Galeriei Pro Arte și în 1970 a Filialei Uniunii Artiștilor Plastici (UAP) din România. Până la sfârșitul anilor 80, Silviu Oravitzan, Vladimir Streleț și Tudor Tudan s-au aflat în fruntea Filialei. În plină ideologie comunistă, cei trei reușesc să transforme urbea în unul dintre cele mai importante centre culturale din țară. Personalități ca Andrei Pleșu, Ion Frunzetti, Horia Bernea, Amelia Pavel, Ștefan Câlția, Ștefan Bertalan etc au participat la expozițiile, conferințele și simpozioanele însuflețite de Oravitzan. Deși arta din România a anilor 80 este puternic marcată de o criză conceptuală, maestrul găsește calea printr-o formă de manifestare opozițională, folosindu-se de limbajul expresionismului abstract pentru a porni în căutarea lăuntrică spre Absolut.
După ce participă alături de Dinu Pacea la un simpozion în Suedia, la invitația Fundației Per Mattsson la Vernanese, se reîntoarce în atelierul de la Lugoj, de unde reușește prin multă muncă și dedicare să finalizeze 100 de lucrări panotate de Horia Bernea și Sorin Dumitrescu. Expoziția maestrului s-a desfășurat în anul 1985, tot la Salla Dalles, lăsând în urmă un ecou puternic. Fiind considerate lucrări „protestatare”, oficialitățile au închis vernisajul. Observăm cum în această etapă dispare din opera sa pitorescul, accentul punându-se pe simbolul-semn. Întreaga sa creație se rotește în jurul celor 4 simboluri fundamentale: cercul, pătratul, crucea, centrul. Aceste reprezentări sunt mișcate de Lumina, care le transferă în noi. Folosindu-se de un sistem de substituiri și echivalențe, reușește astfel să recupereze acea parte de coerență lăuntrică pierdută în anii postbelici.
Cenzura regimului comunist îl urmărește pe artist până în 90, nereușind să împiedice însă participarea sa la numeroase expoziții din: Anglia, Austria, Belgia, Cehia, Franța, Germania, Olanda, Rusia, Slovenia, Ungaria, din 1983 până în 1990 fiind membru al grupării artistice „Logos” din Paris. După instaurarea democrației, alături de soția sa Gina, Silviu Oravitzan se reîntoarce în locurile, care l-au inspirat cândva. La Paris îl întâlnește pe marele dirijor și compozitor Sergiu Celibidache, muzicianul pasionat de artă orientală, care a achiziționat numeroase lucrări ale artistului plastic, apartamentul său parizian fiind decorat cu multe cruci de lemn aurit, după cum avea să scrie Sanda Stolojan în „Amurg senin. Jurnal din exilul parizian 1997-2001”. Plimbările și discuțiile pe tema simbolului și a geografiei sacre avute cu Paul Barbăneagră aveau să-l impresioneze pe regizorul, care gândea astfel: Paradoxal, artiștii la care mă refer, de la Brâncuși la Oravitzan sunt cu atât mai români cu cât sunt mai universali.
Bogata sa activitate expozițională depășește cu mult granițele țării și contrazice în continuare percepția unei Europe de Est lipsită de relevanță pentru arta din contemporaneitate. Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Nicolae Balotă, Theodor Coresi, Claude Masuard etc sunt doar câteva nume celebre dintre cele care i-au fost alături în cadrul vernisajelor din străinătate. În contextul redeschiderii Muzeului Național de Istorie și Artă Catolică din New York, colaborarea din anii 2000 cu Maria von Kamarovsky îi aduce artistului plastic lugojan consacrarea internațională, dovedind că inspirația nu cunoaște hotare sau delimitări culturale. Timp de doi ani, expozițiile lui Silviu Oravitzan au vibrat alături de îngerii de bronz ai lui Salvador Dali; Bloomberg, primarul New York-ului, Donald Trump, precum și alți politicieni americani și oameni de cultură au luat parte la manifestările artistice susținute de pictorul Luminii. În paralel, astfel de evenimente s-au desfășurat și în țară, fiind însoțit de entuziasmul pentru critica de artă a prof. univ. dr Marcel Tolcea.
Călătoria lui Oravitzan din 2001, la Viena, îl ajută să cerceteze temeinic Wiener Seccesion (1897), ca ruptură de tradiția istoristă, aprofundare care-l va purta din Austria către Ravenna bizantină. Întâlnirea cu San Vitale, Gala Placidia și cu muzeograful de la Muzeul de Artă Belvedere, Ana-Maria Altmann, va da naștere la noi colaborări. Pelerinajele vizuale din Cappadocia, din Capela Palatină din Palermo, St. Ecaterina din Sinai etc, precum și peregrinările din Ierusalim sau Moscova îi vor desăvârși destinul artistic. Întâlnirile din perioada următoare au fost la rândul lor providențiale: cea din 2003, cu I.P.S Bartolomeu Anania, mitropolit al Clujului, apoi cea din 2005, cu Marko Ivan Rupnik (realizatorul Capelei „Redemptoris Mater” din apartamentele pontificale private ale Vaticanului). Proiectul Oravitzan-Rupnik, din interiorul Bisericii Ortodoxe „Schimbarea la Față”, din Cluj-Napoca, a fost articulat cu multă măiestrie de prof. univ. dr Ioan Ică Junior, membru al dialogului teologic internațional dintre Ortodoxie și Catolicism. Fiind poziționat în rândul marilor creatori români, alături de Brâncuși, nu întâmplător, simpozionul „Fântâna Europei” de la Kaisersteinbruch avea să i-l scoată în cale lui Oravitzan pe Wander Bertoni, singurul sculptor austriac în viață, care a lucrat vreodată în atelierul lui Brâncuși.
Articol realizat de DIANDRA DAVID
