Suntem cu toții saturați, ca de altfel mai toată planeta asta, de starea de fapt, de măști, de restricții, de declarații. Nu mai știm mulți dintre noi decât drumul de acasă până la job(pentru unii și acesta e redus la traseul dormitor-living), ori până la supermarket sau, și mai rău farmacie! Ne supără orice decizie a autorităților, orice declarație, fiecare teorie își are adepții ei mai mult sau mai puțin agresivi și puși pe fapte mari, evident pe rețelele de socializare (Doamne, ce ne-am face fără ele, unde am mai fi zmei!).

Nu e bine că restricționează, mama lor, ba să ne închidă de tot până trece, ne prostesc să ne vaccinăm, ne fură vaccinurile, se bagă înaintea noastră, numai ai noștri fac așa, numai ai noștri nu fac ca restul. Oricum, orice variantă nu e bună!

Polemici, conspirații, strategii, 90% din noi știu ce ar trebui făcut! Bine, nici nu mai vreau să mai vorbesc despre asta și despre polemicile și conspirațiile din spatele ecranului, ci despre ce se întâmplă pe stradă!! Pe cea pe care mă duc la serviciu! Că da, mă simt restricționată, că mă sufoc la propriu și la figurat, de mască, de faptul că nu pot merge niciune, că nu pot călători, că nu mă pot plimba cum vreau. Că am ajuns să-și serbeze copiii zilele pe zoom, să nu ne vedem cu săptămânile, pentru că da unii sunt mai speriați decât alții și corect e să respectăm decizia tuturor, că ne facem sărbătorile tot așa, că așa facem și sport și tot de acolo facem shopping.

Tot așa înțeleg că avem cu toții limitele noastre, că a venit primăvara, că nu mai putem. Înțeleg că nu orașul nu-ți oferă mari oportunități și variante de plimbat, dar nu înțeleg în ruptul capului îmbulzeala de la orele de vârf. A lumii fără treabă!

Adică, ce ar fi de zis, când la ora când merge lumea la serviciu și copiii mai mici la școală, cât maim erg și ei, două doamne respectabile se întâlnesc și se opresc la semafor, pe bucățica de trotuar ce a rămas pe lângă gard și în timp ce noi ne călcăm pe picioare să ajungem la trecere auzi discuția: Ce faci dragă? Uite am plecat la fie-mea la bloc și am zis să o iau prin centru să mai văd lumea! Tu? Și eu am plecat gură-cască prin oraș! Pe bune????!!!! Păi nu de asta stăm în case să vă protejăm?

Trec și pe lângă două școli în drum spre serviciu. Cobor de pe trotuar, încercând să ocolesc copiii buimaci de somn și de măști, și îmbulzeala, justificată a părinților. Rămân însă cu privirea la domnul fără urmă de mască ce trece agale cu o bicicletă prin mijlocul lor. Și cu o sapă pe bicicletă!

La cealaltă școală un domn venerabil, venind agale se oprește în fața ușii unde rămâne să citească regulamentul afișat. Cu mască, e drept, dar nu se clintește când trec copiii pe lângă el. Câțiva metri mai încolo, vreo șapte-opt persoane stau înghesuite în fața intrării într-un magazine second hand, așteptând ora deschiderii.

Da, mă mă sufoc de nervi când trebuie să trec centrul cu vreo treabă și văd domni respectabili privind nostalgic, cu măștile în barbă, vitrinele la orele de vârf și puținii trecători care încap ștergând gardurile instalate de minunata firmă care a început lucrările la pietonal. Cu greu treci și pe lângă clienții de la farmaciile din colț, unii mai distanțati unii mai unul peste altul. Și chiar dacă stau regulamentar sunt împinși de trecători. Unii dintre ei cu priviri pline de speranță în căutarea unui cunoscut pe care să îl întrebe ce mai face.

E dreptul oricui să circule. Zic doar că parcurile parcă sunt mai curățele, și mai goale, că doar treisferuri dintre copii sunt online, ori malurile Timișului. Dar centrul e plin de grupuri, grupulețe care dezbat cu vervă. Că până la urmă de asta e vorba. Cu pandemie tot așa ne place la cald, la înghesuială, să ne atingem ușor în timp ce urmărim ce se mai întâmplă. Cu mâinile la spate, să mai vedem cum stă treaba(că la noi în general cam stă, dar asta e altă poveste). Ori mai e varianta în viteză, necontând cel de lângă, să se dea el la o parte.

Și până la urmă nu e de covid, de reguli și autorități, de OMS, de UE, de ce crede fiecare că e utila masca ori distanțarea, e de noi și de respectul față de cel de lângă. Și fără covid nu vreau ca cel din spatele meu la supermarket să îmi sufle în coșul de cumpărături, nu vreau ca cel care îmi servește sendviciul să o facă după ce a numărat banii sau ca doamna de la pâine să o felieze cu telefonul într-o mână vorbind la el, tot fără mască și mănuși cum s-a întâmplat ieri. Și aș putea să tot continuu, dar nu aș mai termina. Doar atât mai vreau să spun. Că e vorba de respect. Sau nu!

Lunea Tristă(Blue Monday) e zice-se(de psihologi și specialiști), cea mai tristă deprimantă zi din an.  Psihologul, cum altfel decât britanic, Cliff Arnal a analizat o combinaţie de factori şi consideră că „depresia colectivă” din a treia zi de luni a anului ar fi cauzată de scăderea temperaturilor şi de o scădere a luminozităţii. Se adaugă datoriile acumulate în urma sărbătorilor de sfârşit de an, vacanţele care reprezintă o amintire sau o perspectivă îndepărtată, la fel ca hotărârea de a pune în aplicare bunele rezoluţii luate pe 1 ianuarie. Dacă mai punem și pandemia, cu tot ce decurge de aici, e un fel de zi în care te trezești de dimineață și urăști pe toată lumea. Nu te gândești decât la ce nu ai, ce îți lipsește, ce ai mai vrea, de ce eu, de ce nu eu, adică e vorba doar de tine și ce nu ai, sub o justificare absolut științifică. Adică, azi chiar ți se permite să fi egoist!

Am mulți prieteni pe facebook. Nu foarte mulți din Lugoj! Orășelul nostru ne permite suficientă socializare directă ca să fie nevoie de suprasolicitarea rețelei, așa că nu văd pe perete foarte multe informații din Lugoj. De cele mai multe ori consider sterile manifestările de Ziua Națională, când ne trezim români mândri, de 15 ianuarie când toți suntem eminescieni, mai apoi iubim regele, armata, vârstnicii, etc., iar a doua zi ne trece. Sunt convins că de multe ori așa e și cu postările despre cazuri medicale, însoțite de mesaje gen distribuie dacă îți pasă. Click-ul de păsare e doar un dat mai departe de pe o terasă, din scaunul confortabil de la birou sau de la o ședință de manichiură. Bifat și revenim la ale noastre.

Știu oameni care fac bine, oameni care fac voluntariat, care dăruiesc, zugrăvesc casele bătrânilor, care merg prin noroaie cu mașinile pline la case mai sărace. Trebuie să insiști să îi faci să vorbească despre toate astea. Este firescul lor și nu înțeleg când alții se minunează. La fel de bine, știu și mulți oameni, ale cronologii de pe rețelele de socializare sunt pline. Care își asumă, care sunt vocali, care se laudă. Nu vreau să vorbesc despre ei!

Campaniile pentru cazurile mediatizate în ultimii ani local s-au derulat greoi, cu toată implicarea unor organizații ori desfășurarea de evenimente care să atragă publicul. Lugojenii nu s-au înghesuit să doneze, chiar dacă au fost copii cu probleme grave de sănătate.

Nu cred însă că am văzut o mobilizare printre lugojeni așa cum am văzut pentru Aris. Cred că deja cunoaștem majoritatea cazul lui, nu mai e nevoie de detalii. Nu știu dacă Aris e o persoană deosebită. Nu știu dacă are foarte mulți prieteni și din acest motiv a luat amploare campania. Nu știu dacă a făcut bine, dacă a ajutat mulți oameni, și acum i se întoarce, nu știu de ce el. Nu știu ce o fi acum în sufletul lui și îi cer iertare că acest material nu e despre el. E doar despre cei care au făcut ceva. Cunoscându-l sau nu! Cei care nu doar au dat mai departe. Nu doar pentru a vedea  alții care să facă ceva. Am văzut lume de la depărtare donând, vânzând, oferind. Oameni care au decis să îi fie alături! Unii îl cunosc. Alții nu!

Se spune epidemiile apropie oamenii între ei. Nu e cazul la noi, studiile făcute la câteva luni de la debutul pandemiei, neconstatând o creştere importantă a tendinței colective spre altruism a românilor. Doar 27% spuneau că am devenit mai buni în această perioadă.

Și totuși! Oameni buni, vă dați seama că suntem pe cale să răsturnăm și noi niște  studii fie ele despre români, altruism, solidaritate, luni albastre și pandemie? Că poate suntem pe cale să ne schimbăm și noi? Că poate nu e doar despre Aris ci și despre noi ca și comunitate?

Până atunci însă, mâine Aris are programată o ședință de chimio nivel foarte agresiv la Cluj. Spune că va încerca de telefon pentru a se odihni, centra, alimenta corespunzător. Haideți să facem să conteze!

A fost și 1 decembrie, a trecut și minivacanța de Ziua Națională și a venit cu dezlegare de a fi român. Așa cum au dispărut tradiționalele poze de profil, tot așa de repede ne-a trecut răbdarea cu ceilalți ai noștri. Toată mândria s-a transformat în aceste două-trei zile într-o iritare, indignare, reproș, răbufnire, supărare față de tot și toate.

Cred că de niciun 1 Decembrie nu am văzut atâta mândrie în a fi român. În a ne expune valorile, oamenii, mâncărurile, ospitalitatea, talentele, frumusețile patriei. Neapărat însoțite de câte o fotografie perfectă în port tradițional, sau măcar de la vreo nuntă, cumetrie, lângă o mașină, un selfie în cabina de probă, dar neapărat cu ramă personalizată cu tricolor. Cât pe ce să cred că iubirea de aproape plutește în aer ca virusul, dacă nu mai puternică.

Forfota din aceste zile a orașului m-a trezit la realitate. Oameni grăbiți pe străzi, fiecare cu treaba lui pentru care ar trece peste ceilalți. Oameni nervoși la magazin, la bancă, la semafor, în mașini cu tricolorul încă fluturând pe la geamuri, claxonând la cel din față. Aceleași îmbrânceli, aceleași comentarii nemulțumite că doamna de la casierie nu se mișcă suficient de repede sau că lumea de la rând se îmbulzește. Pentru că nu se face să stai la rând fără să te împingi. Simțim nevoia, așa, noi ca nație, să stăm foarte aproape unii de ceilalți, așa cât să ne atingem măcar un pic. Să împingem ușor și să vociferăm în același timp. Să pretindem. De la ceilalți. Indiferent de vârstă. Am văzut un bătrânel la bancă, intrând normal în față, pentru că avea prioritate, era de la sine înțeles că se cuvenea, nu era necesar să o spună, iar apoi ieșind în viteză și aproape călcând în picioare o doamnă de aceeași vârstă care își căra căruciorul de cumpărături după ea. Oameni care scuipă cu patos, aproape de vârful pantofului tău sau își suflă nasul în palmă, deasupra măștii pe care o poarta pe barbă. Nu am văzut pe străzile Lugojului vreo urmă de bunăvoință în aceste trei zile după cea în care am fost atât de mândri că suntem români.

Am văzut oameni supărați pe virus, pe guvern, pe carantină, pe cei care merg la vot, pe cei care nu merg, pe cei care poartă mască, pe cei care nu poartă, pe cei care se vaccinează, pe cei care nu o fac, pe cei care au bani, pe cei care nu vor să lucreze, pe cei care se grăbesc ori pe cei care merg prea încet, pe carantină, pe vecini și pe programul de la televizor. Oameni grăbiți să treacă înaintea celuilalt. Nu contează unde. Să fie înainte. Nimeni nu a dat prioritate, nimeni nu a ridicat o hârtie de pe jos, nimeni nu și-a cerut scuze, nimeni nu a încercat să spună o vorbă bună celuilalt. (Și, în paranteză fie vorba, hai să nu dăm vina pe tineri și pe generațiile care vin, pentru că nu ei sunt acum pe străzi, sunt în spatele device-urilor de unde își fac, vai de ei, școala).

Oamenii zâmbitori și mândri din fotografiile tricolore, trec posaci și grăbiți. Asta e ironia unui oraș mic. E mai ușor să vezi diferența dintre fotografiile tricolore și realitatea de pe stradă. Patriotismul dă mai bine virtual, vede mai multă lume. Așa că hai să nu ne mai amăgim și să nu-i amăgim nici pe ceilalți.

Poate nu am fost eu în locurile în care trebuie. Dar dacă voi ați auzit ceva dați un semn. Dați chiar mai departe. Mi-ar plăcea să aflu că nu am dreptate. Că uite acuși vine Crăciunul și iar o să fim buni!

Citeam zilele trecute, pe Facebook, o postare semnată de către primarul Lugojului, Claudiu Buciu, care spunea:

,,De câteva zile, una din firmele care a asfaltat cam tot ce se putea asfalta în Lugoj în ultimii 12 ani, sub conducerea echipei PSD, face presiuni asupra funcționarilor publici din primărie dar și asupra mea să se achite o factură pentru lucrări efectuate – chiar înaintea campaniei electorale – în doar trei zile, conform documentelor prezentate. Din fericire, în primărie, există și funcționari onești care refuză plata acestei facturi în valoare de 1.132.837,77 RON.

Vă asigur că nu vom aproba nicio plată cu privire la aceste lucrări până când nu vom face o expertiză tehnică asupra modului cum au fost executate (calitativ și cantitativ).

Banii lugojenilor nu mai pot fi tratați ca fiind exclusiv la discreția politicienilor care conduc temporar orașul. Toți cei care au semnat procesul verbal de receptie vor răspunde în fața legii„.

Revin asupra acestui subiect pentru că am auzit multe voci care afirmau că schimbarea de gardă din administrația publică nu va aduce nimic nou și că starea de fapt existentă se va menține și pe mai departe, urmând vechiul făgaș, tradițional, al politicii locale. Nu sunt un cântăreț în strună al noului primar și am și eu multe așteptări de la el, dar vreau să atrag atenția concitadinilor mei că omul acesta nu va putea să schimbe anumite obiceiuri înrădăcinate în mentalul colectiv  fără ajutorul nostru. Mai știu că în gena noastră dominantă latină există o mare toleranță la mediocritate. Noi vrem o țară ca afară, numai că, în momentul în care ni se va cere și nouă să avem comportamentul cetățeanului occidental, vor apărea nemulțumiri.

Disciplinarea cetățeanului sau a firmelor care nu respectă legea se face umblându-i la buzunar. Nimic nu ustură mai tare ca asta. După ce au înțeles că nu-i de glumit cu noul primar, am văzut cum anumite firme au și început cârpirea lucrului prost făcut. Malul Timișului, de la Autogara Atlassib spre Podul de Fier a intrat în cosmetizare. Zona începe să aibă alt aspect, mai uman. S-au pus bănci, s-au plantat plante ornamentale și copaci, arțari și Iarbă de Pampas. Nu știu dacă arborii și plantele acestea decorative vor supraviețui până la primăvară și nici cât de inspirată este alegerea acestora, dar vreau să se înțeleagă de către toată lumea că Aleea cu arțari și schimbul de primari vor fi borna 0 a unui nou început. Început la care trebuie să contribuim fiecare cu binele nostru!

Dan TIMARU