Academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga, personalitate marcantă a României, care a murit în 2006, la Mănăstirea Putna, unde și-a trăit ultimii ani sub numele de Maica Benedicta, are un mesteacăn plantat în amintire, în parcul inaugurat la sfârșitul săptămânii trecute, la Lugoj, de Asociația „Zi de Bine”. Copacul a fost rezervat de către lector univ. dr. Silviu Mihăilă, un discipol al său.
„Personal, a vorbi despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga este o onoare şi, în acelaşi timp, un exerciţiu de smerenie datorat neputinţei cuvintelor de a mă rosti în absenţa marii profesoare, căci, în astfel de împrejurări, cuvintele pot trăda. Şi cu toate acestea, de la Zoe Dumitrescu-Buşulenga am învăţat, în primul rând, „foamea de cuvinte”. Îmi aduc bine aminte, era aprilie 2004 şi fiind invitată la o conferinţă în Alba Iulia, în postul Sfintelor Paşti, am avut ocazia să o întâlnesc pentru prima dată. Desigur, nu ştiam la vremea respectivă că această întâlnire va fi una care mă va marca pentru toată viaţa. Începând din primăvara lui 2004 şi până la sfârşitul iernii lui 2006, apropierea mea de Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a concretizat într-o corespondenţă prețioasă: aproximativ 12 scrisori expediate către domnia sa şi 8 scrisori primite de la Maica Benedicta (mai exact, 7 scrisori și un interviu pe care mi l-a acordat în scris). Apoi, au urmat vizite, întâlniri, discuții care m-au apropiat nu doar de personalitatea erudită a Zoei Dumitrescu-Buşulenga, ci şi de omul religios. Timp de aproape doi ani, șansa de a purta corespondență cu unul dintre cei mai importanți oameni de cultură ai secolului XX s-a constituit într-o relaţie benefică, de tipul maestru – ucenic sau învăţător – discipol; Zoe Dumitrescu-Bușulenga reprezentând un veritabil model pentru formarea mea sub cele mai diverse aspecte: uman, moral, intelectual, profesional, religios.”, scrie Silviu Mihăilă, în povestea care poate fi citită după scanarea codului QR de pe copacul dedicat. 
Vă reamintim că, Asociația Zi de Bine, a plantat 140 de copaci la Lugoj, rezervați de familii sau apropiați pentru persoane dragi care nu mai sunt printre noi. Pe fiecare copac este aplicată o tăbliță cu un cod QR, care după ce e scanat duce la povestea persoanei căreia i-a fost rezervat.
Cine a fost Zoe Dumitrescu Bușulenga
„Pe 5 mai 2006, un mare om al culturii românești era înmormântat la Mănăstirea Putna, după dorința sa testamentară, fiind așezat alături de monahi, stareți și oameni bine-plăcuți lui Dumnezeu de aici. Este vorba de academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cea care avea să fie cunoscută în ultimii ani ai vieții ca Maica Benedicta de la Văratec. De ce a ales ilustra doamnă profesoară să-și doarmă somnul de veci la câțiva pași de mormântul Sfântului Ștefan cel Mare și de bustul lui Mihai Eminescu, având alături pe starețul Iachint al Putnei și pe cei dinaintea lui? Poate puțini dintre noi înțelegem că întreg drumul vieții domniei sale, toate alegerile și gesturile ei asumate au dus la acest final firesc, la această îmbrățișare a lui Dumnezeu. Ne rămâne deci nouă să răspundem: ce fel de viață are acel om care vrea să fie înmormântat la mănăstire”, se arat[ pe site-ul Fundației Maica Benedicta.
Conform sursei menționate Zoe – în grecește viață – s-a născut în 1920, la București, din părinții Nicolae Dumitrescu și Maria Apostol. De mică a fost învățată cu literatura clasică franceză și germană, prin cărțile puse în mână de tatăl ei, iar de la bunicul ei, preot, s-a deprins cu spovedania, împărtășania și viața în Biserică. A trecut și ea prin îndoielile și neliniștile adolescenței, dar acestea nu au scos-o din ordinea vieții așa cum singură va mărturisi: „Toți tinerii între 15–17 ani au dubii. Dincolo de dubiile tale sau de momentele de revoltă, Duhul nu te lasă niciodată”. Împiedicată de tuberculoză să urmeze o carieră în muzică, pasiunea vieții ei, a îmbrățișat cariera părinților, urmând Dreptul și Literele la Universitatea din București. Și această cotitură a vieții a înțeles-o ca „un deget de sus care m-a mânat. Eu nu i-am spus destin, i-am spus Dumnezeu”, acceptând că vocația ei este de a forma suflete prin comunicarea ca profesor.
Și aceasta va face, timp de 34 de ani (1948–1982), la catedra de Literatură Universală și Comparată a Universității din București, pe care va ajunge să o conducă. Avându-i ca modele formative pe Tudor Vianu și George Călinescu, doamna profesoară s-a străduit să insufle studenților dragostea de adevăr și simțul dreptății în deceniile tulburi ale comunismului, opunând valorile umaniste egalitarismului proletar. Într-o vreme în care, după propria mărturisire, Goga, Rebreanu și Blaga erau interziși, în care Eminescu era reinventat ca socialist, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a găsit curajul și inteligența de a face o literatură comparată în așa fel încât studenții să înțeleagă adevărurile neoficiale din spatele mesajului oficial. Astfel a reușit să salveze integritatea operei și gândirii lui Eminescu, să-l scoată pe Titu Maiorescu din umbra lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, să-i promoveze neconvențional pe Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu, și chiar să introducă Biblia în bibliografia obligatorie a Literaturii Universale, apărând-o ca „cea mai mare carte a umanității”. În lumina acestei diplomații abile trebuie văzute concesiile literare ocazionale făcute regimului Ceaușescu, fiindcă doamna profesoară a înțeles că numai așa se puteau salva educația tinerilor și reperele majore ale culturii românești. „Pe studenții mei nu i-am trădat niciodată”, va mărturisi ea.
Înarmată cu simțul nuanțelor și discernământ, doamna Zoe a realizat că se putea face binele și într-o Românie comunistă. Cu acest gând a primit să fie înscrisă ca membru de partid, având binecuvântarea și chiar îndemnul duhovnicului ei. Fiindcă nu a avut copii, doamna Zoe s-a împlinit ca mamă și nașă pentru alții, prin fapte care sfidau interdicțiile regimului: „Am cununat 17 perechi și am botezat 11 copii, fără să mă jenez, ducându-mă la biserică, și parcă nu mă vedeau”. Din conștiința sa de dascăl și de creștin a venit curajul de a duce la un moment dat grupuri de elevi la biserică sau de a purta crucea la gât, sub aparența unui obiect de artă.
După 1989, viața doamnei profesoare se va împărți. Pe de o parte, va mai îndeplini unele funcții publice: vicepreședinte al Academiei Române, director la „Accademia di Romania” din Roma și altele. Pe de altă parte, se va retrage tot mai mult la Mănăstirea Văratec, unde se va dedica lecturilor duhovnicești, rugăciunii și convorbirilor spirituale cu tinerii. Din studiul de o viață întreagă al textelor sacre ale literaturii universale doamna Zoe a desprins ideea de viață pe verticală, văzând-o ca „un drum al minții spre Dumnezeu”. Acesta va fi și îndemnul ei pentru tineri: „Să vă fie gândul pe verticală!”, iar ca repere de viață a vorbit întotdeauna de două lucruri: frica de Dumnezeu și rușinea de oameni. După moartea soțului ei, Apostol, și după ani întregi petrecuți în deprinderi duhovnicești, se va călugări cu numele de Benedicta, mărturisind: „Am socotit că un creștin intelectual trebuie să-și petreacă ultimii ani ai vieții așa cum se făcea pe vremuri, și mai cu seamă soțiile care rămâneau singure, se retrăgeau la mănăstiri. Era o frumoasă obișnuință, mai ales în lumea boierească”. După o viață în slujba spiritului, la întrebarea „Ce înseamnă moartea pentru dumneavoastră?”, Maica Benedicta a ajuns la acest răspuns: „Lepădarea acestui trup vremelnic și trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit – asta numai Mântuitorul știe”.
