FOTO Adrian Piclisan

Cu o carieră artistică de excepție, Silviu Oravitzan a fost recent onorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, în recunoașterea contribuțiilor semnificative pe care le-a adus lumea artei plastice. Ceremonia de decernare a acestui înalt titlu a avut loc la Galeria S.E.N.A.T. din cadrul Combinatului Fondului Plastic, fiind un moment de mândrie nu doar pentru artist, ci și pentru întreaga comunitate.

Născut la Ciclova-Montană în județul Caraș-Severin pe 4 octombrie 1941, Silviu Oravitzan și-a petrecut copilăria în inima Munților Banatului de Sud, o zonă îmbogățită de o diversitate de tradiții și culturi. Experiențele sale din copilărie, precum lucrul cu lemnul, explorarea pădurii și învățarea tradițiilor locale, au avut un impact semnificativ asupra dezvoltării stilului său artistic distinct.

După absolvirea liceului la Oravița în 1957, Silviu și-a continuat studiile la Institutul Pedagogic din Timișoara, unde a petrecut doi ani, între 1958 și 1960. Aici a făcut cunoștință cu viitoarea sa soție, Gina. Însă, pasiunea sa pentru artă l-a condus pe Silviu Oravitzan la Universitatea din Timișoara, unde s-a înscris în 1960, alegând Facultatea de Arte Plastice.

Perioada petrecută la Lugoj

Conform biografiei artistului, pe care o găsiți aici, în 1962, Silviu Oravitzan Creţu se căsătoreşte cu Gina Căpitan. În 1966 se naşte fiul lor Ionuţ Oraviţan. După absolvirea facultăţii se stabileşte cu familia la Lugoj (la 60 km de Tmişoara) unde activează din 1963 până în 1970 ca profesor de desen la Liceul “Iulia Hasdeu” şi Liceul “Coriolan Brediceanu”.

Anul 1966 marchează o schimbare relevantă în atitudinea faţă de propriul  act de creaţie, în special faţă de spiritualitatea, expresivitatea, filozofia şi scopul artei. Această schimbare se datorează în mare parte vizionării expoziţiei retrospective Ion Ţuculescu la Bucureşti. Lucrările lui Ţuculescu provoacă memoria profundă a artistului Oravitzan prin faptul că reînnodau manifest, prin enunţ şi expresie, universul culorilor cu cel al înţelesurilor ascunse, văzutul cu ceea ce este dincolo de orizontul ochiului. Altfel spus, potrivit mărturiei artistului însuşi, Oravitzan are prin impactul cu arta lui Ţuculescu revelaţia misterului camuflat în realitatea cotidiană şi a sacrului revelat în profan. Rezultatul acestei întâlniri cu caracter iniţiatic se văd în lucrările ale căror teme se refereau la lumea satului, la ciclul muncilor, anotimpurilor şi culorilor, la întrebările fundamentale ale vieţii. Inevitabil, începutul acestei perioade de creaţie nu a fost lipsit de o notă pitorească. În scurt timp, însă, pitorescul dispare, artistul descoperind şi valorificând din ce în ce mai mult puterea de expresie a simbolului-semn. Acesta era recognoscibil tot în mediul satului nealterat de amnezia culturală prin care treceau oraşele mutilate de noua arhitectură comunistă.

Primele expoziţii de anvergură (1968)

Aceste experienţe plastice — în care realismul magic ce înconjoară şi străbate viaţa umană  devine tema centrală a căutărilor artistului — vor culmina în anul 1968 cu  expoziţia personală de la Sala Dalles din Bucureşti. Lansat de marele critic de artă şi om de cultură Petru Comarnescu, pictorul lugojan stârneşte curiozitatea şi admiraţia cercurilor artistice bucureştene. Tematica simezei dezvăluia vizitatorului universul bănăţean de culori şi contururi, totul într-o lumină sugerând ambiguitatea apusului, anunţând un nou răsărit: pânzele lui Oravitzan deschideau privirii noi orizonturi. Pe fondul unei vegetaţii aproape mediteraneene, privitorii descopereau un spaţiu intim, arbori fremătând uşor şi femei îmbrăcate în negru amplasate pe fundalul alb, imaculat, al unor ziduri ce păreau a fi enorme pânze pe care istoria lăsa semne esenţiale, tot atâtea dovezi ale trecerii ei. Subtil şi provocator, blând şi tragic în acelaşi timp, mesajul artistului trimitea la starea de sacrificiu, la miezul simbolic caracteristic, oriunde şi oricând, dezastrelor istoriei, momentelor de cumpănă, marilor transformări care, totuşi, nu reuşesc să facă uitate mesajele fundamentale. Fără să premediteze, Oravitzan propunea la Dalles, în anul revoltelor ideologice din marile capitale vest-europene, un cu totul alt mod de revoltă: cea în numele frumuseţii simbolice care stă la temelia umanităţii.

Căutarea propriului limbaj simbolic se îmbină în aceşti ani cu o efervescentă activitate social-culturală a cărei reuşită este încoronată în 1965 de înfiinţarea la Lugoj a Galerie Pro Arte şi în 1970 a Filialei Uniunii Artistilor Plastici (UAP) din Romania. Pe drumul dificil al efortului de descentralizare şi apărare faţă de vigilenţa doctrinei comuniste în domeniul artelor care luase dimenisiuni din ce în ce mai absurde, Oravitzan a fost însoţit şi susţinut de o seamă de colegi de generaţie precum Tudor Tudan, Mihai Olos, Vladimir  Streleț, Gheorghe Vrăneanțu, Ştefan Ganju, Ilie Boca, Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Sorin Dumitrescu.

Contra curentului: Galeria Pro Arte de la Lugoj

Împreună cu T. Tudan şi V. Streleț, Oravitzan va conduce Filiala de la Lugoj a UAP până la sfârşitul anilor ’80, transformând oraşul bănăţean — în plină epocă a delirului ideologic comunist — în unul dintre cele mai importante repere culturale alternative ale ţării. Galeria Pro Arte din Lugoj devine locul de întâlnire al artistilor plastici, scriitorilor, criticilor de artă, filozofilor,  oamenilor de teatru şi muzicienilor sensibili la valorile autentice. Mai toate personalităţile culturii naţionale de la acea oră se vor regăsi, într-o formă sau alta, pe platforma “avangardistă” a Lugojului deceniilor şapte şi opt a secolului trecut. Expozitiile, conferinţele, simpozioanele, taberele de sculptură – toate aceste momente erau transformate în tot atâtea ocazii pentru schimbul nemijlocit de idei şi conţinuturi care, inevitabil, nu se aliniau politicii culturale a acelor vremuri. Ignorând ideologia realismului socialist şi exprimările groteşti ale acestuia, nu au ezitat să vină la Lugoj figuri marcante precum Vasile Drăguţ, Andrei Pleşu, Ion Frunzetti, Ştefan Bertalan, Corneliu Baba, Alexandru Ciupe, Ştefan Câlţia, Horia Bernea, Sorin Dumitrecu, Constantin Flondor, Livius Ciocârlie, Ion Pacea, Sorin Ilfoveanu, Florin Ciubotaru, Amelia Pavel, Raul Sorban si mulţi alţii. Lugojul căpata astfel dimensiunea unui hortus conclusus al cărei nucleu era animat de Silviu Oravitzan Creţu.

În 1985 devine directorul Galeriei Pro Arte. În tot acest timp, pictorul nu încetează să caute pentru sine, prin discurs şi experienţă artistică, calea către ceea ce va defini stilul său personal. Căutarea era îndreptată către o sinteză a tot ceea ce i-a dăruit intuiţia, rememorarea figurativă a ambientului copilăriei, percepţia metafizică a orizontului şi dialogurile purtate pe tema regăsirii unei unităţi originare, bazate pe simbol şi pe epifania sacrului în lumea materială.

În anii `80 ai secolului trecut arta românească trecea printr-o criză conceptuală. Apelând la limbajul expresionismului abstract ca la un fel de mistică a non-figuraţiei, Oravitzan aprofundează cu consecvenţă ideea solidităţii adevărului iniţial şi a limitelor posibilităţilor acestuia de expresie. Aceasta era o formă de manifestare opoziţională, opoziţie la care se aliaseră prin forme de exprimare foarte diferite – mai ales pe linia unui concept neobizantin iconografic şi peisagistic – şi alţi pictori importanţi ai generaţiei precum Horia Bernea sau Sorin Dumitrescu.

SURSA INFO: Silviu Orăvitzan. O Biografie„