Prelucrarea pieilor și realizarea produselor de cojocărie a fost una dintre meseriile de tradiție la Lugoj, iar tăbăcării lugojeni erau recunoscuți în tot Banatul. Recunoscut ca centru important al acestei industrii, Lugojul a fost ales și ca platou de filmare pentru un film celebru al epocii.
Este vorba despre Patima, o ecranizare din 1975, după un scenariu inspirat de nuvela „Hiena” a scriitorului bănățean Petru Vintilă Filmul regizat de George Cornea a avut în rolurile principale actori mari ai cinematografiei românești: Draga Olteanu-Matei, Gheorghe Cozorici, Emanoil Petruț, Vasile Cosma, Ovidiu Moldovan și Mariana Buruiană. 
Subiectul filmului îl reprezintă înrobirea unei femei de patima banilor în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, în contextul instaurării regimului comunist în România. Pentru a-și proteja copiii de sărăcie, văduva Păuna Varlam se căsătorește din interes cu proprietarul unui atelier de cojocărie din Lugoj și reușește să deschidă o fabrică de produse din piele. O parte din filmări au fost realizate chiar într-un atelier de tăbăcărie, aflat pe strada Timișoarei.
Tăbăcarii lugojeni, interziși pe mai multe piețe din Banat
După un studiu efectuat în zona Banatului, cercetătoarea Rodica Subu-Viţă arată, într-un articol publicat de Analele Banatului în 1984, că datorită calității foarte bună a produselor din piele, producătorii lugojeni au fost chiar interziși pe multe piețe din vestul țării, unde localnicii nu le făceau față.
“Câteva izvoare, semnalează nenumărate conflicte între meseriaşii din Timişoara, Lugoj, Caransebeș, dovadă incompatibilă a competitivității produselor de cojocărie realizate la Lugoj, având ca rezultat numeroase interdicţii de frecventare a târgurilor tocmai de către cojocarii lugojeni. Fapt este că ele au pătruns si în zonele limitrofe, până la Hunedoara şi dincolo de Mureş. Minunatele broderii cu care erau împodobite nu puteau constitui singurul motiv, pentru că latura estetică nu mulţumea omul din popor; cu siguranţă însă, calitatea deosebită – trăinicia pieilor argăsite la Lugoj impunea piesele şi celor mai îndepărtate pieţe de desfacere”, arată autoarea, care este convinsă că produsele lugojenilor aveau o calitate superioară datorită felului în care erau prelucrate.
“Cu siguranţă calitatea deosebită a pieilor de ovine, folosite în cojocărit, se datorează metodei folosite în prepararea lor. În ceea ce priveşte conservarea, aceasta constă din sărarea pieilor, care erau ţinute astfel patru zile, ca să se usuce cu sarea pe ele, dar de cele mai multe ori, cojocarii lugojeni renunță la asta, pentru că mai târziu pieile ar fi absorbit apa. Mai nou se face şi degresarea materialului, pentru ca să dispară mirosul, prin spălarea cu săpun, sodă şi apă caldă. Conservarea tradiţională constă în uscarea pieilor întinse pe beţe la umbră, în vreme ce unii meşteri le rădeau cu cuţitul mare ca să elimine grăsimea şi „mustul”, care ar fi contribuit la alterarea materialului. Concluzia firească este că folosirea sării avea un rol însemnat în conservare, dar prezenta inconvenientul legat ele absorbţia apei”, arată Rodica Subu-Viţă.
Cum erau efectuate cele mai importante etape de prelucrare a pieilor
Aceasta vorbește și de următoarele etape de prelucrare a pieilor. Se tăiau pieile pe mijloc şi pentru a se înmuia stăteau 24 ore în râul Timiş, mai rar într-un vas cu apă curată.
“Spălarea se făcea numai în Timiş sau la Făget în Bega, prin radere cu cuţitul, pe ambele părţi, operaţiune care dura o zi, pentru ca apoi să se aşeze într-un vas cu apă curată, de unde se scotea câte una pentru a fi cărnuită cu scafa (îndepărtarea săului, restului de carne, sucului). Pielea stă pe meliţă, dispozitiv cu două braţe care o fixează, după ce-n prealabil fusese agăţată în două cuie de locul unde au fost tăiate urechile. Ca rezultat, pielea rămâne perfect curată”, spune autoarea.
Urma argăsitul, o fază importantă în prepararea pieilor, care începea cu prepararea apei, calculându-se cam 3 kg de sare pentru 30 de piei şi câte doi pumni de tărâţe pentru fiecare piele. Mai există o variantă cu făină de orz în loc de tărâţe.
“Pieile se muiau în soluţie, apoi se împăturau, presărându-se cu târâțe, se răsuceau cu partea aceasta în jos, pentru a fi presărată şi cealaltă; se realiza într-un vas mai vechi, rotund, îngust si înalt, mai îngust la bază. Nu mai era nevoie ca materialul să fie îndoit, folosindu-se un alt vas, mai nou; aici materialul se aşeza cu blana pe partea cărnoasă a altei piei. Timp de două săptămâni se amestecă, de câte două ori pe zi – dimineaţa şi seara – în aşa fel încât fiecare piele să se ude cât mai bine şi să ajungă în contact cu amestecul din vas. Eficacitatea procedeului se constata într-o zonă fără lână, a picioarelor din spate, „slăbie” ; – prin apăsare cu degetul trebuia să se descoameze o pieliţă fină. În acest caz argăsitul este încheiat, prelungirea lui ar atrage după sine căderea blănii. Timpul rezervat acestei faze se stabileşte în funcţie de anotimp; vara, 2 săptămâni, iarna dura chiar şi trei săptămâni”, arată Rodica Subu-Viţă.
După ce se uscau, urmau din nou rase.
“Rasul se realiza cu o coasă fixată pe scaun (de fapt o bancă mai lungă) sau cu cârja, care permite folosirea forţei întregului corp, timpul afectat operaţiunii se scurtează şi implicit randamentul creşte; într-o zi se prelucrau 30 de piei. Pentru ca materialul să fie catifelat şi să albească, se presăra cu făină şi tărâțe, apoi se rădea cu scafa de sticlă; pielea se făcea „mieluşei”. Materialul se putea albi şi cu ghips, dar exista riscul să se întărească, aşa încât meşterii care coseau cu mătase nu foloseau acest procedeu”, afirmă autoarea.
Urma vopsitul pieilor pieilor cu burete de dud, gogoaşe de stejar, frunză de nuc şi „lemnuş” cumpărat din Germania. Ultima fază, înaintea croitului, o constituia întinsul pieilor la tablă, ca să se usuce dreaptă la soare şi să nu se întărească.
“Croitul se executa pe masă, după un tipar unic, doar că dimensiunile erau fixate după măsura clientului. Se desenau cu tuş, pe piele, ..florile. Ucenicii lucrau lingă masă, în picioare, cosind corbacele cu tîrşăţ mai gros, calfele lucrau la masă. Cojoacele se împodobeau cu broderii cu mătase colorată, cusături cu tîrăţ, aplicaţii din piele colorată şi aplicaţii de bumbi. Broderiile cu mătase colorată se lucrau cu ace în trei colţuri şi erau exclusiv vegtale: lipitoare simplă sau cu frunze; ochiul boului sau ochiul boului cu ghinţi ; cîrloanţe sau cîrloanţe cu frunze ; ochi simplu sau ochi desfăcut; tulipan; minuţe sau stele ; cîrlige sau struguri etc: Cojoacele cusute cu bircă se ornamentau cu ochi şi pere. Cusăturile cu tîrşăţ verde (fir de piele) se executau tot cu acul în trei colţuri. Corbacele, cusături cu tîrşăţ mai gros, separau zonele de ornamentaţie ale pieselor. Se executau şi cusături cu tîrşăţ mai subţire: cîrloanţe, roţi”, mai arată Rodica Subu-Viţă
În concluziile după cercetarea efectuată, autoarea studiului povestește că ceea ce a relevat cercetarea pe teren, pentru zonele Lugoj, Făget sunt fapte legate de timpul afectat unor operaţii şi de materialele naturale folosite. Cojocarii lugojeni au folosit metoda tradițională, care garanta trăinicia pieselor şi le asigurau largi pieţe de desfacere.
