Lugojul, oraș care odinioară avea un potențial economic și cultural promițător, arată astăzi ca o umbră a ceea ce ar fi putut fi. Vechea capitală culturală a Banatului nu doar că pare încremenită în timp, dar arată ca și cum ar fi dat câțiva pași înapoi. Toate administrațiile postdecembriste care s-au perindat la conducerea orașului au promis că vor schimba fața orașului și destinul lugojenilor, dar nu au specificat în ce sens, și iată unde am ajuns. Urmează o nouă administrație, care a venit deja cu noi promisiuni. O să vedem peste patru ani unde vor duce și acestea.

Acum, în Lugoj, la tot pasul dai de farmacii, jocuri de noroc, magazine second-hand și o lume care se zbate într-o mișcare browniană. La toate acestea se mai adaugă un centru liliputan prin care un ventilator de la un fast-food împrăștie miros de șaorma. Oraș de provincie, mic și prăfuit, așa a ajuns leagănul copilăriei mele.

Primari de diferite coloraturi politice au acționat haotic, în virtutea capitalismului de cumetrie și al interesului personal, sub deviza: „După noi, potopul!” Desigur, întotdeauna de vină a fost „greaua moștenire”, scuză care începe să fie invocată deja și de viitorul ales.

Centrul orașului, mult prea mic pentru ceea ce înseamnă cu adevărat un centru municipal, este un exemplu grăitor al lipsei de viziune urbanistică și voință politică. Administrația aleasă, dar neinstalată încă, declară că nu este mulțumită de felul în care arată și dorește ca următorul tronson al zonei pietonale să fie diferit. Nu prea văd cu ce ne-ar putea surprinde dumnealor modernizând potecuța aceea care duce spre gară. Drumul de acces nu va putea fi ocupat cu grădini suspendate și fântâni arteziene, decât dacă aprovizionarea magazinelor din zonă s-ar face cu drona.

Dar criticile și nemulțumirile nu sunt suficiente pentru a schimba cu adevărat fața orașului. Până acum, soluțiile propuse par mai degrabă estetice decât structurale. Vopsirea fațadelor și „jocurile de imagini” nu vor schimba în mod real situația. Lărgirea spațiului central s-ar putea obține prin demolarea fostei băi comunale și a Casei de Cultură a Sindicatelor, o relicvă comunistă a cărei utilitate actuală este discutabilă. Pe locul lor s-ar putea construi un centru modern, pe malul Timișului, spre Liceul Coriolan Brediceanu, soluție care ar putea aduce un plus de valoare peisajului urban.

Planurile urbanistice sunt inconsistente și lipsite de coerență. Cel mai recent exemplu este pasajul de pe strada Banatului, peste calea ferată de mare viteză, care pare mai degrabă un proiect destinat să îngroape casele din jur decât să modernizeze zona. Propunerea de a construi un pasaj subteran ar fi o soluție mai inteligentă, permițând menținerea luminii naturale pe stradă și evitarea unei atmosfere de „oraș subteran”.

În esență, Lugojul, etichetat ca “un sat cu blocuri”, suferă din cauza lipsei unui plan urbanistic bine gândit și funcțional. Schimbările de fațadă și retorica politică nu vor aduce o schimbare reală. Este nevoie de o viziune clară, pe termen lung, care să transforme orașul într-un spațiu atractiv, modern și funcțional, atât pentru locuitori, cât și pentru turiști.

Dan TIMARU

FOTO agrointel.ro

Epidemia cunoscută sub numele de „sindromul vacii nebune” a marcat începutul unei serii de crize sanitare care au afectat grav industria cărnii, având un impact major asupra economiilor și sistemelor alimentare. România a experimentat aceste efecte, extinzându-se acum și la alte tipuri de animale.

Țara a fost martoră la o serie de crize similare, inclusiv gripa aviară, pesta porcină și, mai recent, pesta micilor rumegătoare care afectează oile și caprele. Aceste epidemii au dus la sacrificarea în masă a animalelor și la perturbarea pieței cărnii, forțând România să se adapteze la noile realități economice.

Concurența acerbă din industria cărnii a condus la o modificare a rolului țărilor afectate. Dacă în trecut România era un mare producător de carne, acum este în mare parte consumator, adaptându-se la noile condiții de piață și cerințele internaționale.

Crizele repetate au dus la percepția publică că aceste epidemii ar putea face parte dintr-un complot sau dintr-un model sistematic de atac asupra producției de carne. Deși teoriile conspirației sunt rar dovedite, frica și incertitudinea generate de aceste crize sunt foarte reale și influențează comportamentul consumatorilor și deciziile politice.

Se pare că România a intrat într-o eră nouă a „preocupărilor sănătoase” cu privire la bunăstarea animalelor, dar nu este vorba despre îmbunătățirea condițiilor lor de viață sau despre protejarea speciilor pe cale de dispariție. Este aceasta o întâmplare bizară sau avem de-a face cu un complot global de proporții epice?

Peste 11.000 de oi de la o fermă din Timiș au fost eutanasiate după ce pesta a fost confirmată la o stână din Jamu Mare.

Deci, cine este responsabil pentru miile de animale eutanasiate? Răspunsul simplu și elegant ar fi: ANSVSA. De fapt, este aproape amuzant să vedem cum această instituție a reușit să combine în mod inedit incompetența cu lipsa de viziune. Se pare că nu există o metodă de profilaxie, iar întrebarea este: cine a adus această boală pe teritoriul țării?

Într-un scenariu pe cât de absurd, pe atât de plauzibil, ar putea fi vorba despre un complot bine orchestrat care urmărește distrugerea industriei de creștere a animalelor din România, cu scopul de a ne face dependenți de carnea de import.

În Balada Miorița, baciul este ucis pentru a i se fura oile. În varianta modernă a baladei, oile sunt sacrificate pentru a elimina ciobanul din peisajul mioritic.

Dacă lucrurile continuă așa, s-ar putea să descoperim că nu doar oile sunt „eutanasiate”, ci și visul nostru de a avea o industrie de creștere a animalelor sustenabilă și prosperă.

Dan TIMARU

Căldură mare, mon cher, căldură mare! E cald și bine. Bine că nu e mai cald, că mi-ar rămâne pantofii lipiți în asfaltul fierbinte. În miezul verii, sub soarele dogoritor, mă simt ca un animal de povară grea, cărând sacul plin cu PET-uri prin oraș. Fiecare pas este un supliciu, fiecare oprire la un aparat care nu funcționează e un test al nervilor. Dar eu nu cedez, îmi spun: „Fii bărbat, frățicule, că e casa plină de returnabile!”. Cu PET-urile în desagă, mă transform într-un campion al răbdării și al transpiratului. Zici că sunt la saună. În cele din urmă, găsesc un aparat funcțional, dar e o coadă imensă. Asta nu mă sperie. Dimpotrivă, mă bucură. Este precum întâlnirea cu un prieten drag pe care nu l-am mai văzut demult. Păi, nu sunt eu născut în Zodia Cozii? De la Ceaușescu până la Johannis, coada a devenit simbolul existenței noastre, un fel de sport național. Poate că ar trebui introdusă ca probă la Jocurile Olimpice. Mamă, ce ne-am mai umple de medalii!

Cozile la aparate par nesfârșite, monumente vii ale răbdării românești. E ca și cum ai fi într-o călătorie în timp, la coada de la lapte din vremurile comuniste. Singura diferență e că acum aștept să scap  de PET-uri, nu să primesc o bucată de pâine, ulei sau mai știu eu ce vis al vieții mele neîmplinit. E drept că și coada asta a suferit transformări de-a lungul timpului. În perioada post-decembristă a apărut și coada la bancomat. Ce mai dă năvală românașul în ziua de salariu ca să-și scoată cașcavalul! E altă treabă să te știi cu mălaiul în buzunar. Nu de alta, dar nu se știe cărui bancher îi vine teribila idee să ți-l ciugulească.

Returnarea PET-urilor este, în teorie, o idee excelentă. Ecologie, reciclare, un viitor mai verde pentru copiii noștri. Dar, vai, ce coșmar devine în practică!

Ceva îmi spune că, dacă aș putea să privesc de sus, Românica s-ar vedea ca un șir lung de oameni, toți frustrați, toți sperând să-și poată lăsa în sfârșit PET-urile la un aparat funcțional. E o imagine tristă și comică în același timp. Suntem ca niște eroi tragicomici, pierduți într-o epopee a reciclării.

Indiferent de situația în care mă aflu, nu mă dau bătut. Poate că într-o zi, aceste cozi vor dispărea, poate că aparatele vor funcționa perfect și eu voi putea să-mi văd de viața mea fără să mă simt ca un pelerin al reciclării. Dar până atunci, voi continua să cutreier orașul, să transpir și să stau la coadă. Pentru că, în adâncul sufletului meu de român, știu că statul la coadă e mai mult decât o necesitate – e o tradiție. Și ce-ar fi viața noastră fără tradiții, fie ele și absurde?

Dan TIMARU