Tinerii refuză să-şi facă cunoscute identităţile, susţinând că nu fac actele de caritate pentru a-şi face publicitate. Fac publice cazurile pe platformele sociale, acolo unde li se alătură alte persoane dornice să ajute. Ca totul să fie la vedere, în activitatea pe care o fac, tinerii au făcut grupuri pe Facebook, cu fiecare caz în parte şi acolo publică tot sprijinul primit pentru cazul respectiv. Niciodată nu cer bani, ci doar mână de lucru şi materiale.

Omul care coordonează grupul a acceptat destul de greu să stea de vorbă cu noi, cu condiţia să nu îi dezvăluim identitatea. “Ceea ce facem noi poate face oricine. Nu suntem oameni cu mulţi bani, suntem tineri cei mai mulţi şi muncim în toate domeniile. Nu cerem bani, la niciun caz de care ne ocupăm. Avem în schimb nevoie de oameni. De oameni care să vină şi să ne ajute efectiv, să pună mâna alături de noi şi să ajute. Fiecare ajută cum poate: unii muncesc, alţii aduc materiale, alţii mobilier şi aşa mai departe. Pe principiul asta funcţionăm şi pot să spun că, până acum, s-au implicat în toată povestea foarte, foarte mulţi oameni”, spune Sebastian, omul în jurul cărui s-a creat această mişcare.

Tinerii s-au constituit într-o asociaţie, căruia i-au dat numele “Sf. Ştefan”, pentru că în activitatea pe care o fac s-au lovit la un moment dat de situaţii în care au avut nevoie de tot felul de documente, care nu puteau să fie eliberate decât de o organizaţie.

“Fiecare familie pe care o ajutăm are un nănaş, cum se spune la noi în Banat, adică un naş. De obicei este cel sau cei care vin cu cazul. Naşul îşi asumă şi obligaţia de a răspunde de proiect, în sensul că el gestionează proiectul repectiv. Pentru că, dacă nu există un coordonator, se crează un haos. Şi atunci, el e omul care ştie ce trebuie făcut, când trebuie făcut, cum se face şi aşa mai departe. În jurul lui gravităm noi, ceilalţi, care putem să fim 50 sau putem să fim câteva sute. Aici au apărut şi primele probleme, când a trebuit totuşi să ieşim puţin din anonimat şi să ne facem asociaţia, pentru că firmele care au venit şi ne-au ajutat, aveau nevoie de documente, iar, ca simple persoane, noi nu puteam să le dăm aşa ceva”, povesteşte Sebastian.

Familie care trăia în câmp, în plină iarnă

Tânărul îşi aminteşte cum a început toată povestea actelor de caritate şi cum s-au adunat primii oameni care au vrut să ajute.

“Acum patru ani de zile am găsit pe un câmp, o familie cu cinci copii şi doi adulţi. Nu aveau unde să locuiască şi efectiv stăteau pe o canapea într-un câmp. Am făcut public cazul pe reţelele sociale şi aşa o mobilizare de mare a fost, încât, în trei zile, am strâns alături de noi aproape 1.800 de persoane. Aşa le-a rânduit Dumnezeu, că în fiecare zi venea cineva şi ne ajuta. A venit un domn şi ne-a spus că are o clădire acolo pe câmp, dar nu se poate locui în ea, un fost CAP. Şi ne-a spus că ne-o pune la dispoziţie.

Pe urmă, unul dintre adulţii din familie era ucrainian şi au venit reprezentanţii unei comunităţi de la Ştiuca, acolo majoritatea sunt ucrainieni şi sunt foarte mulţi constructori, şi au spus că ei fac reparaţii şi tot ce trebuie, noi doar să facem rost de materiale. Şi tot aşa au început să vină oamenii. Unul ne-a dat cimentul, unul ne-a dat nisp şi sort, altul ne-a dat termopanele, o doamnă ne-a dat mobila, o altă doamnă din Germania s-a urcat în maşină şi ne-a adus hainele pentru copii şi tot ce înseamnă soluţii pentru curăţenie şi spălat şi tot aşa, un domn şi o doamnă de la Lugoj ne-au spus că ne dau toate obiectele sanitare, au venit firme mari, care ne-au ajutat cu tot felul de materiale. În cele din urmă, în 23 de zile, chiar în ziua de Ajun s-au mutat în casă”, îşi aminteşte tânărul.

Sebastian spune că nu ştie dacă ar mai fi continuat după primul caz, însă, în perioada respectivă, a trecut printr-un moment pe care el l-a considerat ca un semn divin.

“Întâmplarea face că, în perioada aceea, mie mi-a murit cel de-al doilea copil şi nu am mai putut să mă ocup de asta, până la un moment dat, când am fost chemat la ginecologie, pentru că fata cea mare a familiei pe care am ajutat-o, e la spital. Deja îmi făceam griji, că nu ştiam ce s-a întâmplat!

Când am ajuns acolo, asistentele au crezut că eu sunt soţul fetei şi mă felicitau că sunt tătic şi am un băiat de nota zece. Am rămas stană de piatră! Nici nu ştiam că fata era gravidă. Ei ne-au ascuns asta în toată perioada când ne-am ocupat de caz. Fără să ştie că eu am avut un copil, care murise de curând, ei i-au ales numele Ştefan, exact cum îl chemase pe copilul meu şi doreau ca eu să le fiu naş. Atunci mi-am dat seama că ăsta e un semn şi că trebuie să continui ceea ce am început. Aşa apărut şi Asociaţia Sf. Stefan, mai întâi în mediul online şi acum şi în acte”, povesteşte Sebastian.

Ajută, dar pun condiţii

Pe lângă faptul că nu cer bani, tinerii samariteni din Asociaţia Sf. Ştefan mai au câteva principii la care ţin. Până acum s-au implicat în cinci cazuri, însă din unul s-au retras. Sebastian spune că ajutorul pe care ei îl acordă e condiţionat de câteva lucruri.

“Nu ajutăm puturoşii, oamenii răuvoitori şi alcoolicii. În plus, cei pe care îi ajutăm trebuie să-şi trimită copiii la şcoală. Asta e obligatoriu! Majoritatea cazurilor au un grad ridicat de sărăcie. Însă noi vrem să punem accent pe partea de educaţie. Şi de aceea, e un fel de obligaţie pe care noi o impunem celor pe care îi sprijinim. Ei trebuie să-şi ducă copiii la şcoală. Dacă nu fac asta noi ne retragem din cazul respectiv.

Cum, de altfel, ne retragem şi dacă adulţii, care pot să muncească, nu vor să meargă la lucru. Le căutăm loc de muncă, dar dacă nu vor să lucreze, le strângem mâna şi întrerupem orice formă de sprijin”, spune Sebastian. Acesta dezvăluie că cea mai mare bucurie, pentru grupul lor, a fost când una din familiile pe care le-au ajutat a venit să ajute la un alt caz, al unei familii căreia îi luase foc casa.

În prezent, tinerii din Asociaţia Sf. Ştefan sunt implicaţi în alte două cazuri: o familie cărora le-a ars casa şi alta a cărei casă se prăbuşeşte efectiv peste ei. Au planuri mari de viitor! Vor continua să ajute familiile aflate în nevoi, dar vor să-şi facă un sediu la asociaţie, la fel cum îşi doresc să deschidă un centru cu tot felul de activităţi de sprijin, care să fie acordate gratuit persoanelor aflate în nevoie.