Finalul celor două mandate prezidențiale ale lui Klaus Johannis aduce, paradoxal, o liniște apăsătoare, liniștea dinaintea furtunii.
Președintele, adesea numit ironic „mutul”, a rostit o cuvântare în care a făcut bilanțul celor zece ani în care a ocupat cea mai înaltă funcție în stat. I-a venit dintr-o dată glasul după o muțenie din care nu se mai oprea. A vorbit despre „realizările” sale – despre cum a luptat pentru independența justiției, pentru bunăstarea cetățenilor și pentru stabilitatea țării. A recunoscut că, uneori, a dezamăgit și a cerut iertare. Să-l ierte Dumnezeu, că eu nu pot! 
Când l-am ales pe Klaus Iohannis am sperat că vom avea un lider diferit. Un „neamț” cu reputația de a fi riguros, organizat, echilibrat – toate atributele care păreau să contrazică stereotipul politicianului român corupt și populist. Speranța era că Johannis va deveni simbolul unei Românii moderne, care va face pași decisivi spre normalitate.
Dar ce s-a ales de acea speranță? A fost transformată în dezamăgire și, pentru mulți, în furie. În loc să devină un lider ferm, Johannis a devenit simbolul stagnării. Mandatul său a fost marcat de momente de pasivitate, de o aparentă lipsă de implicare în rezolvarea problemelor reale ale țării și, mai ales, de o înstrăinare față de cetățeni.
Ultima lovitură pe care mulți o resimt ca pe o trădare este anularea alegerilor primului tur prezidențial, o decizie care ridică mari semne de întrebare despre respectul față de democrație. Românii, deja obișnuiți cu sentimentul că votul lor contează prea puțin, primesc astfel o confirmare brutală: alegerile nu sunt decât un spectacol, un circ de proastă calitate.
În loc să fie un garant al democrației și un mediator între instituții, Johannis a asistat pasiv la deteriorarea încrederii publice în procesul democratic.
Politicienii din jurul său, mulți proveniți dintr-o clasă politică coruptă și compromisă, au profitat de această pasivitate pentru a perpetua un sistem în care cetățeanul de rând contează doar o dată la patru sau cinci ani, în ziua votului.
Situația românului rămâne una frustrantă. Jocurile politice continuă să fie dominate de interese personale și de camarile politice.
În loc să se rezolve problemele fundamentale ale țării – infrastructura precară, sistemul de sănătate subfinanțat, educația în colaps – politicienii se întrec în promisiuni goale și în manevre de culise.
Românii sunt captivi într-un joc pervers, în care iluziile sunt vândute pe post de soluții. Corupția nu doar că nu au fost eliminată, ci a fost ridicată la rangul de virtute. Sub mantaua liniștită și aparent lipsită de conflict a mandatului lui Johannis, acest sistem s-a consolidat.
Viitorul este incert. Românii, obosiți și dezamăgiți, privesc cu scepticism spre clasa politică. Oameni precum Klaus Johannis au promis reforme și stabilitate, dar au livrat dezamăgire și haos. Întrebarea care rămâne este: vom avea vreodată lideri care să pună interesele cetățenilor înaintea celor proprii? Ceea ce rămâne, însă, este speranța că, într-o bună zi, acest joc pervers al politicienilor va lua sfârșit. Până atunci, ce a fost știm; ce va fi, vom vedea!
Dan TIMARU
