Finalul celor două mandate prezidențiale ale lui Klaus Johannis aduce, paradoxal, o liniște apăsătoare, liniștea dinaintea furtunii.

Președintele, adesea numit ironic „mutul”, a rostit o cuvântare în care a făcut bilanțul celor zece ani în care a ocupat cea mai înaltă funcție în stat. I-a venit dintr-o dată glasul după o muțenie din care nu se mai oprea. A vorbit despre „realizările” sale – despre cum a luptat pentru independența justiției, pentru bunăstarea cetățenilor și pentru stabilitatea țării. A recunoscut că, uneori, a dezamăgit și a cerut iertare. Să-l ierte Dumnezeu, că eu nu pot!

Când l-am ales pe Klaus Iohannis am sperat că vom avea un lider diferit. Un „neamț” cu reputația de a fi riguros, organizat, echilibrat – toate atributele care păreau să contrazică stereotipul politicianului român corupt și populist. Speranța era că Johannis va deveni simbolul unei Românii moderne, care va face pași decisivi spre normalitate.

Dar ce s-a ales de acea speranță? A fost transformată în dezamăgire și, pentru mulți, în furie. În loc să devină un lider ferm, Johannis a devenit simbolul stagnării. Mandatul său a fost marcat de momente de pasivitate, de o aparentă lipsă de implicare în rezolvarea problemelor reale ale țării și, mai ales, de o înstrăinare față de cetățeni.

Ultima lovitură pe care mulți o resimt ca pe o trădare este anularea alegerilor primului tur prezidențial, o decizie care ridică mari semne de întrebare despre respectul față de democrație. Românii, deja obișnuiți cu sentimentul că votul lor contează prea puțin, primesc astfel o confirmare brutală: alegerile nu sunt decât un spectacol, un circ de proastă calitate.
În loc să fie un garant al democrației și un mediator între instituții, Johannis a asistat pasiv la deteriorarea încrederii publice în procesul democratic.

Politicienii din jurul său, mulți proveniți dintr-o clasă politică coruptă și compromisă, au profitat de această pasivitate pentru a perpetua un sistem în care cetățeanul de rând contează doar o dată la patru sau cinci ani, în ziua votului.

Situația românului rămâne una frustrantă. Jocurile politice continuă să fie dominate de interese personale și de camarile politice.
În loc să se rezolve problemele fundamentale ale țării – infrastructura precară, sistemul de sănătate subfinanțat, educația în colaps – politicienii se întrec în promisiuni goale și în manevre de culise.

Românii sunt captivi într-un joc pervers, în care iluziile sunt vândute pe post de soluții. Corupția nu doar că nu au fost eliminată, ci a fost ridicată la rangul de virtute. Sub mantaua liniștită și aparent lipsită de conflict a mandatului lui Johannis, acest sistem s-a consolidat.

Viitorul este incert. Românii, obosiți și dezamăgiți, privesc cu scepticism spre clasa politică. Oameni precum Klaus Johannis au promis reforme și stabilitate, dar au livrat dezamăgire și haos. Întrebarea care rămâne este: vom avea vreodată lideri care să pună interesele cetățenilor înaintea celor proprii? Ceea ce rămâne, însă, este speranța că, într-o bună zi, acest joc pervers al politicienilor va lua sfârșit. Până atunci, ce a fost știm; ce va fi, vom vedea!
Dan TIMARU

România este în moarte clinică.

Lăsând spaima și anxietatea la o parte, algoritmul, că despre algoritmi este vorba aici, și mai ales cum să îl șmecherești în scopuri nu meschine, ci de-a dreptul oculte, e de partea decesului. Am fost într-un Lidl și la Ikea, și lumea este speriată. Îmi aduce aminte de începuturile unui musical, Anastasia, în care toată populația șușotește pe la colțuri că vine o schimbare, nu prea bună, fiind atât de speriată încât nici nu se mai salută pe stradă.

Deocamdată, nu e chiar așa de grav. E frustrant, da. E foarte grav că un anonim a câștigat primul tur al unor alegeri prezidențiale într-o țară europeană? Da. Foarte. E grav că cei doi lideri de partide fruntașe, odată bătuți, au tăiat-o de la conducere în loc să depună contestații și plângeri la toate instituțiile statului, să încerce să descopere cum este posibil așa ceva? Da. Foarte. E grav că eu, ca om cât de cât normal la cap (mă rog… ) nu pot să cred că acest vot a fost unul natural? Este grav, tovarăși.

Am 32 de ani. Ar trebui să mă preocupe cum să îmi deschid o afacere, cum să învăț mai multe lucruri, cum să vizitez lumea mare și frumoasă, nu cum să îmi scap țara de putinism.

Dacă aveți dubii că nenea ăsta, despre care nu știa absolut nimeni nimic până mai ieri, și vă rog să ridicați mâna și să îmi spuneți dacă ați votat cu el, și de ce, a făcut peste 2.000.000 de voturi de capul lui, din casa lui pe persoană fizică… sunteți inocenți. Și sunt foarte rezervat folosind acest cuvânt blând.

Eu, ca persoană fizică, pot chiar în acest moment să cumpăr 10.000 de comentarii pe Youtube sau TikTok, cu 899 de dolari. Pot să targetez țări, să scriu mesajul dorit și să îi dau bătaie. Peste tot, „utilizatorii” aceștia „reali” îmi vor afișa mesajul, în timpul și locul alocat. Gândiți-vă acum că sunteți o țară, un stat care vrea să creeze circ într-o altă țară. Din varii motive. Nu știm care țară. Și că aveți un prieten, într-o altă țară, care DEȚINE TikTok, de exemplu.

Și pe lângă TikTok, are armate de oameni care, așa cum vedeți și în site-ul din imaginea de mai jos (sunt sute de asemenea site-uri la dispoziția tuturor) se ocupă cu datul de like-uri, comentarii și tot ce ține de acțiunea digitală de a împinge în sus, în algoritm, anumite postări. Nu, nu este doar o teorie, chiar puteți face asta în acest moment.

Doar să aveți bani, evident.

Având aceste forțe la îndemână, cu un telefon ai cam rezolvat lucrurile într-o țară în care lucrurile mergeau târâș, în care sticla de suc la jumate e 10 lei și în care oamenii sunt frustrați pe toată clasa politică. Îi arăți omului ce vrea să vadă, sau îi impui ce să gândească, la nivel masiv, și la final de zi stai și râzi de ăia care fac exit-poll-uri.

Din fericire, nu este totul pierdut.

Eu nu cred că, în următoarele două săptămâni, va mai rămâne un român, fie el orișicât de spălat pe creier, care să nu vadă cine e nenea ăsta și cum a făcut scorul dramatic de ieri. Există totodată un candidat decent, nu perfect, dar mult mai bun decât ciudatul planetei, care va ajunge președinte. Plus de asta, și cu tot respectul, președintele este ultima noastră problemă.

Parlamentul, acolo se fac la propriu jocurile.

Dacă nu mergem la vot duminică, și respectiv duminica următoare, avem mari șanse să ne ducem naibilor ca țară. Forțele oculte (da, ocult nu înseamnă că fac vrăji, ci că fac făcături, la propriu) care au început campania asta, care încă este în desfășurare (intrați pe orice postare de pe Youtube, TikTok sau Facebook despre Călin ăsta și vedeți cu ochii voștri, boții sunt ușor de recunoscut) vor merge până în pânzele albe.

La fel trebuie să facem și noi.

Vorbiți cu bunicii și părinții, indiferent de câtă carte au sau nu. E irelevant. Educația nu se oprește până la finalul vieții. Vorbiți cu toată lumea, cu doamna îngrijorată de la Lidl, cu tipul de la Ikea care îți pune chiftelele în farfurie, cu fiecare om pe care îl întâlniți, este important ca toți să știe cât de aproape am fost, și încă suntem, de a asista la moartea României moderne.

Prematur, la doar 35 de ani de la naștere.

Hai, nu te lăsa, România.

Rezultatul primului tur al alegerilor prezidențiale arată că România s-a dovedit a fi un tărâm fertil pentru agronomul politic Călin Georgescu. Politica românească, o eternă tragicomedie, este locul unde Călin Georgescu și-a găsit ușor poziția. Totuși, politica nu ar trebui să fie o piesă de teatru!

Georgescu vinde iluzia unei Românii autosuficiente, care ar avea bogățiile și puterea necesare pentru a trăi izolată de restul lumii. Retorica bazată pe suveranitatea națională, patriotism economic și dispreț față de globalism și Occident este exact ceea ce România nu are nevoie în prezent. Povestea patriotismului exacerbat, promovată de Georgescu în toate domeniile, pare seducătoare. Cine nu și-ar dori o Românie care să nu mai depindă de nicio putere externă? Totuși, în lumea de astăzi, într-o economie interconectată global, această formulă este o utopie.

Obsesia acestei „suveranități idilice” nu este doar imposibilă, ci și o prostie periculoasă. România depinde de parteneri externi în energie, tehnologie și, mai ales, în securitate. Pentru Georgescu apartenența la NATO și UE nu este importantă și nici măcar necesară. Dacă mai adăugăm și simpatia declarată pentru Putin, pe care Georgescu îl consideră „singurul lider adevărat”, avem cea mai nocivă rețetă pentru viitorul poporului român.

Fără îndoială, Călin Georgescu este un orator abil, care a știut exact cum să manipuleze deznădejdea românilor. Însă, discursul lui Georgescu este bazat pe sloganuri și iluzii, fiind lipsit de diplomație și strategii reale.

Cum ar putea gestiona Călin Georgescu, un lider ancorat într-un trecut idealizat și nepregătit pentru viitor, relațiile cu liderii Occidentului? Este ultimul lucru de care România are nevoie: un președinte care să ne izoleze de liderii mondiali și să ne întoarcă privirea spre Rusia. România nu are nevoie de un lider care să ridice ziduri, ci de unul care să construiască poduri.

Pe clienții magazinului Penny „îi caută moartea la Octavian (n.r. firmă de pompe funebre, pentru cine nu știe) și ei umblă prin magazin”, ba mai și cheltuiesc bani ca să-și poată lua patronii profitul și angajații salariile.

Sâmbăta este, de obicei, ziua de alimentat frigiderul pentru restul săptămânii și aleg să merg la unul dintre așa-zisele supermarketuri din oraș. E la nimereală, nu am preferințe, deoarece produsele sunt cam de aceeași calitate, doar prețurile diferă în mică măsură. Dar atunci când tragi linie la totalul plătit, e cam același.

E adevărat că e zi aglomerată, care dă bătăi de cap atât clienților, cât și angajaților. Doar că unii o iau razna de tot.

Sâmbăta trecută am ajuns la Penny. Multă forfotă și înghesuială, mai ales că era aproape de ora prânzului! Am trecut de la raionul de fructe și legume și am lăsat căruciorul pe culoarul mai lat, ca să merg să iau mâncare pentru pisică și cățel. Între timp, două vânzătoare manevrau doi paleți cu marfă, fără să le pese de ce se întâmplă în jur. Când m-am întors de la raft, una dintre ele mi-a împins căruciorul câțiva pași mai în spate, exact când să pun produsele pe care le aveam în brațe, deoarece colega ei era foarte nervoasă că nu-și putea parca transpaletul. Nu am zis nimic, deși inițial am avut tendința să-mi cer niște scuze sarcastice, doar că șoferița de transpalet a lansat o frază care mi-a crescut tensiunea: „Nu vezi că îi caută moartea la Octavian și ei umblă prin magazine?”

Nu mi-a venit să cred ce am auzit, așa că am întrebat-o pe vânzătoarea respectivă, care nu era tocmai o fetiță nevinovată, ci avea în jur de 35 de ani, de ce vorbește așa. În loc să-și ceară scuze, a continuat pe același ton: „Ce? Ei cum vorbesc cu noi?”. Probabil, excluzându-mă din categoria celor cărora li se adresează, a fost un fel de scuză și a făcut-o să creadă că o să trec cu vederea modul în care s-a exprimat. Ba cred că se aștepta să-i țin și partea! Ceea ce nu s-a întâmplat, însă în afară de faptul că i-am spus că-i nesimțită și să-i fie rușine, ce altceva puteam să-i fac!?

Am plecat descumpănit, mai ales că după ce m-am îndepărtat suficient, am citi pe buzele civilizatei doamne și o neoașă înjurătură. Cel mai probabil nu-mi era adresată mie, ci tot ălora pe care “îi caută moartea la Octavian”. Când am ajuns la casă, după ce am plătit, am întrebat-o pe casieră dacă pot să vorbesc cu șeful de magazin: “Îmi pare rău, doamna Mariana nu este, astăzi!”

Păi, să-i spuneți “doamnei Mariana” că sunt ultimii bani pe care îi mai cheltui în magazinul Penny. Mă pun să fac economii, nu de alta, dar dacă tot mă caută moartea la Octavian, de ce să mai dau ca prostu’ banii pentru mâncare!