A fost și 1 decembrie, a trecut și minivacanța de Ziua Națională și a venit cu dezlegare de a fi român. Așa cum au dispărut tradiționalele poze de profil, tot așa de repede ne-a trecut răbdarea cu ceilalți ai noștri. Toată mândria s-a transformat în aceste două-trei zile într-o iritare, indignare, reproș, răbufnire, supărare față de tot și toate.
Cred că de niciun 1 Decembrie nu am văzut atâta mândrie în a fi român. În a ne expune valorile, oamenii, mâncărurile, ospitalitatea, talentele, frumusețile patriei. Neapărat însoțite de câte o fotografie perfectă în port tradițional, sau măcar de la vreo nuntă, cumetrie, lângă o mașină, un selfie în cabina de probă, dar neapărat cu ramă personalizată cu tricolor. Cât pe ce să cred că iubirea de aproape plutește în aer ca virusul, dacă nu mai puternică. 
Forfota din aceste zile a orașului m-a trezit la realitate. Oameni grăbiți pe străzi, fiecare cu treaba lui pentru care ar trece peste ceilalți. Oameni nervoși la magazin, la bancă, la semafor, în mașini cu tricolorul încă fluturând pe la geamuri, claxonând la cel din față. Aceleași îmbrânceli, aceleași comentarii nemulțumite că doamna de la casierie nu se mișcă suficient de repede sau că lumea de la rând se îmbulzește. Pentru că nu se face să stai la rând fără să te împingi. Simțim nevoia, așa, noi ca nație, să stăm foarte aproape unii de ceilalți, așa cât să ne atingem măcar un pic. Să împingem ușor și să vociferăm în același timp. Să pretindem. De la ceilalți. Indiferent de vârstă. Am văzut un bătrânel la bancă, intrând normal în față, pentru că avea prioritate, era de la sine înțeles că se cuvenea, nu era necesar să o spună, iar apoi ieșind în viteză și aproape călcând în picioare o doamnă de aceeași vârstă care își căra căruciorul de cumpărături după ea. Oameni care scuipă cu patos, aproape de vârful pantofului tău sau își suflă nasul în palmă, deasupra măștii pe care o poarta pe barbă. Nu am văzut pe străzile Lugojului vreo urmă de bunăvoință în aceste trei zile după cea în care am fost atât de mândri că suntem români.
Am văzut oameni supărați pe virus, pe guvern, pe carantină, pe cei care merg la vot, pe cei care nu merg, pe cei care poartă mască, pe cei care nu poartă, pe cei care se vaccinează, pe cei care nu o fac, pe cei care au bani, pe cei care nu vor să lucreze, pe cei care se grăbesc ori pe cei care merg prea încet, pe carantină, pe vecini și pe programul de la televizor. Oameni grăbiți să treacă înaintea celuilalt. Nu contează unde. Să fie înainte. Nimeni nu a dat prioritate, nimeni nu a ridicat o hârtie de pe jos, nimeni nu și-a cerut scuze, nimeni nu a încercat să spună o vorbă bună celuilalt. (Și, în paranteză fie vorba, hai să nu dăm vina pe tineri și pe generațiile care vin, pentru că nu ei sunt acum pe străzi, sunt în spatele device-urilor de unde își fac, vai de ei, școala).
Oamenii zâmbitori și mândri din fotografiile tricolore, trec posaci și grăbiți. Asta e ironia unui oraș mic. E mai ușor să vezi diferența dintre fotografiile tricolore și realitatea de pe stradă. Patriotismul dă mai bine virtual, vede mai multă lume. Așa că hai să nu ne mai amăgim și să nu-i amăgim nici pe ceilalți.
Poate nu am fost eu în locurile în care trebuie. Dar dacă voi ați auzit ceva dați un semn. Dați chiar mai departe. Mi-ar plăcea să aflu că nu am dreptate. Că uite acuși vine Crăciunul și iar o să fim buni!
