Finalul celor două mandate prezidențiale ale lui Klaus Johannis aduce, paradoxal, o liniște apăsătoare, liniștea dinaintea furtunii.

Președintele, adesea numit ironic „mutul”, a rostit o cuvântare în care a făcut bilanțul celor zece ani în care a ocupat cea mai înaltă funcție în stat. I-a venit dintr-o dată glasul după o muțenie din care nu se mai oprea. A vorbit despre „realizările” sale – despre cum a luptat pentru independența justiției, pentru bunăstarea cetățenilor și pentru stabilitatea țării. A recunoscut că, uneori, a dezamăgit și a cerut iertare. Să-l ierte Dumnezeu, că eu nu pot!

Când l-am ales pe Klaus Iohannis am sperat că vom avea un lider diferit. Un „neamț” cu reputația de a fi riguros, organizat, echilibrat – toate atributele care păreau să contrazică stereotipul politicianului român corupt și populist. Speranța era că Johannis va deveni simbolul unei Românii moderne, care va face pași decisivi spre normalitate.

Dar ce s-a ales de acea speranță? A fost transformată în dezamăgire și, pentru mulți, în furie. În loc să devină un lider ferm, Johannis a devenit simbolul stagnării. Mandatul său a fost marcat de momente de pasivitate, de o aparentă lipsă de implicare în rezolvarea problemelor reale ale țării și, mai ales, de o înstrăinare față de cetățeni.

Ultima lovitură pe care mulți o resimt ca pe o trădare este anularea alegerilor primului tur prezidențial, o decizie care ridică mari semne de întrebare despre respectul față de democrație. Românii, deja obișnuiți cu sentimentul că votul lor contează prea puțin, primesc astfel o confirmare brutală: alegerile nu sunt decât un spectacol, un circ de proastă calitate.
În loc să fie un garant al democrației și un mediator între instituții, Johannis a asistat pasiv la deteriorarea încrederii publice în procesul democratic.

Politicienii din jurul său, mulți proveniți dintr-o clasă politică coruptă și compromisă, au profitat de această pasivitate pentru a perpetua un sistem în care cetățeanul de rând contează doar o dată la patru sau cinci ani, în ziua votului.

Situația românului rămâne una frustrantă. Jocurile politice continuă să fie dominate de interese personale și de camarile politice.
În loc să se rezolve problemele fundamentale ale țării – infrastructura precară, sistemul de sănătate subfinanțat, educația în colaps – politicienii se întrec în promisiuni goale și în manevre de culise.

Românii sunt captivi într-un joc pervers, în care iluziile sunt vândute pe post de soluții. Corupția nu doar că nu au fost eliminată, ci a fost ridicată la rangul de virtute. Sub mantaua liniștită și aparent lipsită de conflict a mandatului lui Johannis, acest sistem s-a consolidat.

Viitorul este incert. Românii, obosiți și dezamăgiți, privesc cu scepticism spre clasa politică. Oameni precum Klaus Johannis au promis reforme și stabilitate, dar au livrat dezamăgire și haos. Întrebarea care rămâne este: vom avea vreodată lideri care să pună interesele cetățenilor înaintea celor proprii? Ceea ce rămâne, însă, este speranța că, într-o bună zi, acest joc pervers al politicienilor va lua sfârșit. Până atunci, ce a fost știm; ce va fi, vom vedea!
Dan TIMARU

Politica românească își continuă spectacolul de prost gust, oferindu-ne un tablou dezolant. PSD și PNL, cele două partide cărora li s-au spulberat visele prezidențiale, se află într-un proces evident de „cosmetizare” – încercând să pară altceva decât ceea ce sunt, dar esența lor rămâne aceeași. Așa cum spune zicala, „lupul își schimbă părul, dar năravul, ba.” După ani de promisiuni goale, interese personale și scandaluri, partidele acestea încearcă să vândă electoratului o imagine mai curată, dar sub poleiala subțire stă aceeași veche mașinărie politică

În timp ce perdanții alegerilor prezidențiale își ling rănile, restul scenei politice devine tot mai confuză. Dorința multor români de a avea o femeie președinte, o schimbare simbolică și poate un semn de progres, pare spulberată. Blonda de la USR e blondă și sub scalp și oricât de promițător părea să fie discursul ei la început, dovedește că superficialitatea nu este doar o problemă de aspect, ci și una de substanță.

În acest haos, Călin Georgescu, candidatul care  a spart tiparele obișnuite, este ținta unor atacuri concertate. „Tunurile denigrării” îndreptate asupra sa s-ar putea, însă, să aibă un efect de bumerang iar ghiulele trimise spre el pot să se întoarcă împotriva celor care l-au lansat. Într-o țară unde mulți alegători s-au săturat de retorica clasică a marilor partide, o victimă a sistemului poate deveni un erou. Dar problema este mai adâncă: dacă Georgescu va reuși să mobilizeze alegătorii, cum va putea guverna? Va avea sprijinul unui parlament dominat de PSD, PNL , USR și sateliții lor?

Și aici ajungem la dilema momentului: pentru ca Georgescu să aibă șanse reale de susținere în Parlament, mulți dintre alegători, la parlamentare sunt puși în situația de a vota cu Șoșoacă și Simion și alte grupări din alianța care în mod sigur se va face în jurul său.  Alegerea devine una de tipul „răul mai mic”, dar ce fel de rău acceptăm pentru viitorul țării?

România pare a fi într-un balamuc politic, un fel de casă a nebunilor unde nimeni nu știe ce vrea, dar toți luptă pentru ceva. Alegătorii sunt captivi într-un sistem care nu le oferă alternative reale, iar frustrarea crește. Ce vom face la alegeri? Aceasta este întrebarea pe care mulți dintre noi ne-o punem, dar răspunsurile sunt greu de găsit.

Poate că soluția nu stă în decizii emoționale, ci în construirea unei mișcări politice autentice, care să inspire și să reprezinte cu adevărat interesele cetățenilor. Dar acest proces este lung, dificil și necesită implicare civică la un nivel pe care societatea noastră încă nu l-a atins. Până atunci, ne rămâne doar să sperăm că printre atâtea promisiuni, măcar câteva decizii vor fi luate în interesul românilor.

Un singur lucru este clar: apariția lui Georgescu a zguduit din temelii politicul de pe plaiul mioritic. Într-un peisaj dominat de rutină, compromisuri și un aparent echilibru precar, Georgescu a intrat în scenă ca o forță de neoprit.

Indiferent de perspectiva adoptată, un lucru rămâne cert: prin simpla sa apariție, Georgescu a reușit să transforme apatia într-o dezbatere aprinsă și să insufle o energie nouă într-un spațiu politic obosit. Zguduirea pe care a produs-o nu este doar un episod de moment, ci semnalul unei transformări mai profunde, al unui viitor în care schimbarea nu mai poate fi evitată.

Dan TIMARU

România este în moarte clinică.

Lăsând spaima și anxietatea la o parte, algoritmul, că despre algoritmi este vorba aici, și mai ales cum să îl șmecherești în scopuri nu meschine, ci de-a dreptul oculte, e de partea decesului. Am fost într-un Lidl și la Ikea, și lumea este speriată. Îmi aduce aminte de începuturile unui musical, Anastasia, în care toată populația șușotește pe la colțuri că vine o schimbare, nu prea bună, fiind atât de speriată încât nici nu se mai salută pe stradă.

Deocamdată, nu e chiar așa de grav. E frustrant, da. E foarte grav că un anonim a câștigat primul tur al unor alegeri prezidențiale într-o țară europeană? Da. Foarte. E grav că cei doi lideri de partide fruntașe, odată bătuți, au tăiat-o de la conducere în loc să depună contestații și plângeri la toate instituțiile statului, să încerce să descopere cum este posibil așa ceva? Da. Foarte. E grav că eu, ca om cât de cât normal la cap (mă rog… ) nu pot să cred că acest vot a fost unul natural? Este grav, tovarăși.

Am 32 de ani. Ar trebui să mă preocupe cum să îmi deschid o afacere, cum să învăț mai multe lucruri, cum să vizitez lumea mare și frumoasă, nu cum să îmi scap țara de putinism.

Dacă aveți dubii că nenea ăsta, despre care nu știa absolut nimeni nimic până mai ieri, și vă rog să ridicați mâna și să îmi spuneți dacă ați votat cu el, și de ce, a făcut peste 2.000.000 de voturi de capul lui, din casa lui pe persoană fizică… sunteți inocenți. Și sunt foarte rezervat folosind acest cuvânt blând.

Eu, ca persoană fizică, pot chiar în acest moment să cumpăr 10.000 de comentarii pe Youtube sau TikTok, cu 899 de dolari. Pot să targetez țări, să scriu mesajul dorit și să îi dau bătaie. Peste tot, „utilizatorii” aceștia „reali” îmi vor afișa mesajul, în timpul și locul alocat. Gândiți-vă acum că sunteți o țară, un stat care vrea să creeze circ într-o altă țară. Din varii motive. Nu știm care țară. Și că aveți un prieten, într-o altă țară, care DEȚINE TikTok, de exemplu.

Și pe lângă TikTok, are armate de oameni care, așa cum vedeți și în site-ul din imaginea de mai jos (sunt sute de asemenea site-uri la dispoziția tuturor) se ocupă cu datul de like-uri, comentarii și tot ce ține de acțiunea digitală de a împinge în sus, în algoritm, anumite postări. Nu, nu este doar o teorie, chiar puteți face asta în acest moment.

Doar să aveți bani, evident.

Având aceste forțe la îndemână, cu un telefon ai cam rezolvat lucrurile într-o țară în care lucrurile mergeau târâș, în care sticla de suc la jumate e 10 lei și în care oamenii sunt frustrați pe toată clasa politică. Îi arăți omului ce vrea să vadă, sau îi impui ce să gândească, la nivel masiv, și la final de zi stai și râzi de ăia care fac exit-poll-uri.

Din fericire, nu este totul pierdut.

Eu nu cred că, în următoarele două săptămâni, va mai rămâne un român, fie el orișicât de spălat pe creier, care să nu vadă cine e nenea ăsta și cum a făcut scorul dramatic de ieri. Există totodată un candidat decent, nu perfect, dar mult mai bun decât ciudatul planetei, care va ajunge președinte. Plus de asta, și cu tot respectul, președintele este ultima noastră problemă.

Parlamentul, acolo se fac la propriu jocurile.

Dacă nu mergem la vot duminică, și respectiv duminica următoare, avem mari șanse să ne ducem naibilor ca țară. Forțele oculte (da, ocult nu înseamnă că fac vrăji, ci că fac făcături, la propriu) care au început campania asta, care încă este în desfășurare (intrați pe orice postare de pe Youtube, TikTok sau Facebook despre Călin ăsta și vedeți cu ochii voștri, boții sunt ușor de recunoscut) vor merge până în pânzele albe.

La fel trebuie să facem și noi.

Vorbiți cu bunicii și părinții, indiferent de câtă carte au sau nu. E irelevant. Educația nu se oprește până la finalul vieții. Vorbiți cu toată lumea, cu doamna îngrijorată de la Lidl, cu tipul de la Ikea care îți pune chiftelele în farfurie, cu fiecare om pe care îl întâlniți, este important ca toți să știe cât de aproape am fost, și încă suntem, de a asista la moartea României moderne.

Prematur, la doar 35 de ani de la naștere.

Hai, nu te lăsa, România.

Rezultatul primului tur al alegerilor prezidențiale arată că România s-a dovedit a fi un tărâm fertil pentru agronomul politic Călin Georgescu. Politica românească, o eternă tragicomedie, este locul unde Călin Georgescu și-a găsit ușor poziția. Totuși, politica nu ar trebui să fie o piesă de teatru!

Georgescu vinde iluzia unei Românii autosuficiente, care ar avea bogățiile și puterea necesare pentru a trăi izolată de restul lumii. Retorica bazată pe suveranitatea națională, patriotism economic și dispreț față de globalism și Occident este exact ceea ce România nu are nevoie în prezent. Povestea patriotismului exacerbat, promovată de Georgescu în toate domeniile, pare seducătoare. Cine nu și-ar dori o Românie care să nu mai depindă de nicio putere externă? Totuși, în lumea de astăzi, într-o economie interconectată global, această formulă este o utopie.

Obsesia acestei „suveranități idilice” nu este doar imposibilă, ci și o prostie periculoasă. România depinde de parteneri externi în energie, tehnologie și, mai ales, în securitate. Pentru Georgescu apartenența la NATO și UE nu este importantă și nici măcar necesară. Dacă mai adăugăm și simpatia declarată pentru Putin, pe care Georgescu îl consideră „singurul lider adevărat”, avem cea mai nocivă rețetă pentru viitorul poporului român.

Fără îndoială, Călin Georgescu este un orator abil, care a știut exact cum să manipuleze deznădejdea românilor. Însă, discursul lui Georgescu este bazat pe sloganuri și iluzii, fiind lipsit de diplomație și strategii reale.

Cum ar putea gestiona Călin Georgescu, un lider ancorat într-un trecut idealizat și nepregătit pentru viitor, relațiile cu liderii Occidentului? Este ultimul lucru de care România are nevoie: un președinte care să ne izoleze de liderii mondiali și să ne întoarcă privirea spre Rusia. România nu are nevoie de un lider care să ridice ziduri, ci de unul care să construiască poduri.