Știți cumva dacă a început campania electorală? Că eu întâmpin niște probleme majore acasă și nu știu cui să mă adresez. Pantofii mei amenință că ies pe străzi să protesteze. Eu le spun că nu au unde că tocmai asta e problema. Păi să vă povestesc cum a început totul. Cu reducerile de toamnă. Toamna trecută. Am făcut ca tot omul, a se înțelege toate femeile niște achiziții. Săndăluțe roz, niște stilleto, ceva de 5 cm cu pănglicuțe, unii cu fundițe.
Mă emoționez și acum când mă gândesc la momentul în care i-am scos din cutie, știți vorba aia, asta e sunt superficială, iubesc pantofii. Abia am așteptat primăvara. Au stat cu toții cuminței în dulap până a trecut și starea de urgență, s-au supărat un pic pe bocancii de pandemie, dar au înțeles situația. 
Se făcu frumos afară, soarele strălucea, păsărelele cântau, așa că a venit momentul să-i scot pe primii. Albaștrii ca seninul cerului. Ce putea fi mai frumos pe pietonală. A fost un pic mai greu până pe centru, dar și când ajungem pe corso… le-am spus eu!. Ei, din ziua aceea nu mai vorbesc cu mine. De parcă nu aș fi făcut tot posibilul! Am ocolit toate gropițele și dalele lipsă. Am călcat cât mai atent ca tocurile lor delicate să nu intre pe unde nu trebuie. Să nu se lipească de gume de mestecat, punguțe și mâncare pentru porumbei. Mi-am zis că a fost o zi proastă de mi-au ieșit mie toate în cale. Ei însă au rămas supărați și nu a mai fost chip să-i scot.(Apropos, mai există cumva în oraș reparații pantofi?)
Cum toți ceilați voiau la plimbare am avut de ales. Am călcat în străchini și cu saboții grena, și cu săndăluțele verzi, chiar și cu platformele negre. Cu toții s-au întors răniți. Mi-am zis că e nevoie de antrenament. Le spuneam la toți dimineața că merg la sport, am făcut o înțelegere cu adidașii și cu fiecare zi îmi doream să fiu mai bună. Mă gândeam seara la traseul de a doua zi ca la o cursă cu obstacole. Groapă după 20 de pași, bordură prea ridicată la colțul drept, adâncitură lângă bancă, pericol scurgere și așa mai departe.
Îmi auzeam minunațiile plângând noaptea în dulap, iar dimineața smiorcăindu-se, vai, noi nu am fost niciodată afară! Mai un pic le spuneam, sunteți sensibili, vremurile sunt grele, încercam eu să îi liniștesc. Au început să-i amenințe pe adidași, da ce voi sunteți mai șmecheri, cine vă credeți? Ăștia eroi nu ziceau nimic. Până într-o zi când cei roz au răbufnit. Ia uitați-vă afectaților cu ce ne alegem noi. Vedeți lovitura asta?, striga unul. E de la spărtura aia de pe trotuar. Și asta? Gaura asta?? De la un capăt de țeavă! Pata asta? De la un ambalaj de șaorma, luat în plin. Băi, voi știți ce e afară?, urlară și bocancii. Noi știm că am fost în tranșee, terminați cu smiorcăială că nu e de voi pe străzi.
S-au calmat vreo două săptămâni, dar îi simt iar neliniștiți. Am auzit că unii ar vrea să emigreze. Cică au auzit ei că sunt orașe unde pot defila prin centru ca pe podium. Eu le-am zis că nu e chiar așa, să nu creadă tot ce aud, încerc să îi mai amăgesc un pic, dar nu știu cât mai pot trage de timp și mi-e teamă că mă trezesc cu dulapul gol. Așa că cred că e momentul să-i întreb pe candidați ce au de gând. Ca să știu și eu cu cine votez. Care îmi garantează și mie că îmi pot scoate toți pantofiorii la plimbare prin centru? Deci, în numele tuturor pantofilor oropsiți și nepurtați din oraș și al protectoarelor lor aștept un răspuns. Semnat: o iubitoare de pantofi.
