România se pregătește să își aleagă un nou președinte, dar ceea ce se întâmplă în aceste zile premergătoare nu este doar o campanie electorală – este o radiografie a unei democrații eșuate, aflate în pragul unei redefiniri. Într-un peisaj politic fragmentat, cu instituții erodate și aservite, tensiunile politice par a fi simptomele unei lupte profunde: între vechi și nou, între frică și speranță, între stagnare și reformă.
La Cotroceni este doar un fotoliu, iar pretendenți sunt unsprezece. Cum s-ar zice, ciolanul e prea mic, iar lumea prea multă. Această stare aduce cu sine haosul: partidele își schimbă strategiile de la o lună la alta, se fac alianțe de conjunctură, apar figuri politice reciclate, alături de candidați noi, neexersați, dar gureși. Toate aceste mișcări nu reflectă forță, ci nesiguranță. Nu avem lideri vizionari, ci supraviețuitori politici, un fel de ciorbe vechi reîncălzite. 
Dar miza acestor alegeri nu este doar cine va ocupa o funcție simbolică. Este vorba despre direcția în care România se va orienta într-un moment în care lumea întreagă se schimbă rapid. Ne confruntăm cu un război la graniță, migrație, crize politice, economice, schimbări climatice, transformări tehnologice și, nu în ultimul rând, cu redefinirea democrației aflate în era post-adevărului. Avem nevoie de mai mult decât o campanie cu slogane. Avem nevoie de lideri cu viziune, nu de promisiuni deșarte.
Și, totuși, ce vedem? Discursuri axate pe emoție, pe frică, pe trecut. Un joc periculos de „noi versus ei” care nu face decât să adâncească prăpastia dintre cetățeni. În loc să vorbim despre democratizarea structurilor statale, reformarea educației, despre ridicarea nivelului de trai a populației, sau despre cum adaptăm România la provocările viitorului, ne pierdem în scandaluri de presă, glumițe și atacuri la persoană. Bă, e ca la balamuc!
Electoratul este mai sceptic ca niciodată. O generație întreagă de tineri nu se mai regăsește în niciunul dintre candidați. Diaspora privește de la distanță cu un amestec de neîncredere și resemnare. Iar cei care votează din inerție riscă să repete greșelile trecutului.
Alegerile din 2025 nu sunt doar despre un nou președinte. Sunt despre ce fel de țară vrem să fim. Despre cum ieșim din tranziția eternă și devenim, în sfârșit, o democrație matură. Despre cum transformăm nemulțumirea în implicare și critica în construcție. Alegerile prezidențiale din 2025 înseamnă mai mult decât o simplă schimbare de gardă.
Rămâne de văzut dacă România va face pasul decisiv înainte sau va rămâne captivă acelui „merge și-așa” care ne ține în loc de decenii.
Se spune că prima dată alegi prost, a doua oară foarte prost, a treia oară catastrofal… apoi ciclul se repetă. Eu nu mai știu la a câta alegere sunt, așa că, turmentat de știri false, live-uri de la proteste pe care nu le înțeleg și analize politice făcute de vloggeri analfabeți funcționali, mă întreb și eu, precum cetățeanul lui nenea Iancu: Eu cu cine votez, neicușorule?
