Revoluționarii sunt CETĂȚENI DE ONOARE la noi în suflet, la cei care suntem conștienți de ceea ce au făcut în Decembrie ’89. Se bucură de recunoștința și de respectul meritat! Fără ei, cine știe cum ar fi fost viața noastră de astăzi.
Pentru asta însă, nu este necesar un un titlu, pe o bucată de hârtie. Nu sunt necesare drepturi speciale, indemnizații și alte beneficii. Sunt convins că niciunul dintre cei care au ieșit în stradă, în acel Decembrie, nu a făcut-o pentru asta! Dacă ajungi să ceri să-ți fie certificat acest rol, de revoluționar, de către o bucată de hârtie în urma căreia să ceri drepturi speciale, înseamnă că ești doar un oportunist și că te-ai abătut de la idealurile Revoluției. Cei care au făcut Revoluția nu au nevoie de dovezi. Au ieșit în stradă pentru că își doreau o viață mai bună, pentru că doreau să aibă un trai decent în România, pentru că nu vroiau să mai fie tratați diferit de restul oamenilor liberi din întreaga lume. Cu un sacrificiu enorm, au obținut ceea ce și-au dorit atunci. 
Știu, o să fie destui care să-mi spună că nu am dreptul să vorbesc, pentru că nu am fost la Revoluție. Așa este! Nu am fost. Eram prea mic pentru asta și e unul din marile regrete ale vieții mele. Mi-aș fi dorit să iau parte la acel moment, în care România a renăscut. Am încercat însă, în acești ani care au urmat, să-i ascult pe cât mai mulți dintre cei care au făcut această Revoluție, am avut norocul și de o meserie care să-mi permită asta. Majoritatea au ieșit în stradă din cauză că viața lor era tot mai grea, la limita suportabilului. Se luptau cu foamea, frigul, frica și alte multe neajunsuri pe care noi, cei de astăzi, doar ni le imaginăm. Dar nu și-au dorit vreodată să fie tratați ca niște „speciali”!
De ani de zile, Lugojul iasă în evidență în această perioadă, în care ar trebui să ne gândim în liniște și cu recunoștință la cei care au fost mai puțin norocoși atunci, în decembrie. Unii au plătit cu viața, alții sunt schilodiți pe viață, la fel cum e sufletul celor care i-au pierdut pe cei dragi.
În cei peste 20 de ani, de când lucrez în presa locală și am urmărit, cred că pot număra pe degete momentele în care comemorarea revoluționarilor lugojeni s-a făcut în liniște. De fiecare dată, s-a întâmplat ceva nepotrivit pentru aceste zile. Ba asociațiile de revoluționari se certau între ele pentru banii de la Primărie, ba revoluționarii își furau asociațiile unul de altul, ba își cereau tot felul de drepturi: terenuri, medalii, titluri etc. Singurii pe care nu i-am auzit să ceară ceva, vreodată, au fost familiile celor trei martiri: Brocea, Pongratz și Rosada. Poate învățăm de la ei cum se trăiesc aceste zile. Poate măcar în acest an.
