Connect with us

Actualitate

Un lugojean a împușcat mortal un polițist din Timiș, fiind căutat în toată țara

Publicat

în

Un lugojean a împușcat mortal, duminică după-masa, un polițiști din Timiș. Bărbatul este acum dat în urmărire națională. Din primele informații, bărbatul a împușcat agentul în localitatea timișeană Izvin.

Suspectul cu domiciliul în Lugoj, Lepa Marcel Ionel, era căutat pentru executarea unei pedepse cu închisoarea pentru tâlhărie. Atacatorul are 1,85 metri înălțime, frunte lată, nasul drept, ochi căprui, gura mică, bărbie ascuțită, ten deschis, păr șaten, sprâncene arcuite și o corpolență atletică.

Cei care îl văd sunt rugați să sune la numărul de urgență 112 și să păstreze distanța, suspectul fiind înarmat și foarte periculos. Numele agentului de poliție ucis la datorie este Cristian Amariei, potrivit pressalert.ro

Gammet 2000
Citiţi mai departe
Click pentru comentarii

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Actualitate

Drama copilului de 16 ani dispărut la Honorici de șapte zile se adâncește. Părinții spun că polițiștii nu fac nimic să-l găsească

Publicat

în

Copilul dispărut de aproape 7 zile de acasă la Honorici, sat aflat în apropiere de Lugoj, este de negăsit. Deși România a fost zguduită în ultimele luni de cazuri de copii dispăruți de acasă și chiar răpiți, cel mai grav fiind cazul Caracal, autoritățile care investighează cazul de la Honorici nu au făcut mare lucru pentru a-l găsi pe tânărul dispărut.

Potrivit familiei băiatului de doar 16 ani, polițiștii și jandarmii nu au venit la familie să le ceară informații sau să organizeze împreună cu aceștia căutări în teren. La 7 zile de la dispariția copilului, părinții acestuia îl caută disperați, fără oprire, fără însă să beneficieze de ajutor de la poliție sau jandarmerie.

“Am umblat noi în fiecare zi, suntem mulți că suntem crescători de animale, am întrebat peste tot dar nu a văzut nimeni nimic. Nu a venit nimeni de la jandarmi să îl caute, poliția doar a pus întrebări. Am căutat pe trenuri, pe autocare, în Timișoara, Arad, acum am luat-o spre Caransebeș. Am dat bani la cerșetori, să întrebăm dacă l-a văzut cineva. Am sunat la toți cei cu animale din zonă, a sunat și mama lui. Domnii de la poliție tot mi-au spus că e la mama, că îmi dau asigurări. Am avut unele discuții cu polițiștii, dar eu sunt un tată disperat, cum să nu fiu. Sunt mulți polițiști care stau la cafea, la o bârfă și nu își fac meseria”, a declarat pentru Lugojeanul.ro tatăl lui Petronel.

Bărbatul a fost atât la poliția din localitate, cât și la Lugoj, însă fără rezultat. Căutările familiei continuă, mai ales că mama băiatului, care a plecat de acasă după o ceartă cu tatăl acestuia, a revenit acasă. 

Petronel are aproximativ 1.60 m înălțime, 50-55 kg, păr șaten, ochii căprui, ten alb. La data dispariției, minorul purta un tricou negru și pantaloni de trening gri. Tatăl copilului spune că oferă recompensă pentru oricine poate să-i dea informații care să ducă la găsirea lui.

“Vă rog să spuneți că oferim recompensă oricui ne poate ajuta. Dau 100 de oi sau contravaloarea a 100 de oi, doar să-l găsesc pe băiat. Cei care știu ceva să meargă la poliție și să spună și eu le dau recompensa dacă îl găsim”, afirmă tatăl.

Citiţi mai departe

Actualitate

Singura cramă cu producție de vin propriu din Lugoj, scoasă la vânzare după ani de inactivitate

Publicat

în

Un local foarte căutat pentru mâncarea delicioasă, vinul preparat din strugurii proprii și priveliștea de vis asupra Lugojului și a viței de vie a fost scos la vânzare de către proprietari. Singura cramă cu producție de vin propriu din oraș a fost scoasă la vânzare, după câțiva ani de la sistarea activității. Este vorba despre crama de pe Dealul Viilor, situată între ieșirea din oraș spre Făget și Hanul “Ana Lugojana”.

Crama cu restaurant și viță de vie proprie stă pe un teren cu suprafața totală de 27.400 mp. Construcția este realizată după tipologia D+P+M, are suprafață construită desfășurată de aproximativ 500 mp și conține o cramă la demisol, un restaurant și spațiu de vânzare la parter și un spațiu de locuit la mansardă.

Există totodată și o terasă și parcare. Terenurile de lângă cramă sunt un mix de vie cu livadă. În livadă există meri, pruni și gutui. Via se întinde pe nu mai puțin de 26.000 mp și conține struguri din soiurile chasselas și muscat ottonel. Prețul cerut pentru proprietate este de 375.000 de euro.

Citiţi mai departe

Actualitate

A trăit 16 ani în America și s-a întors să facă afaceri în Lugoj: „Am învățat că trebuie să cer dreptate, când nu-mi sunt respectate drepturile”

Publicat

în

Flavius Luca e cunoscut în Lugoj pentru că este proprietarul unui complex comercial, din centrul orașului, însă puțini știu povestea omului de afaceri, în vârstă de 39 de ani.

Flavius a crescut în America unde a făcut și școala, chiar dacă s-a născut la Lugoj. La 11 ani, a ajuns cu familia în Dallas, Texas, de unde s-a întors la Lugoj abia în 2005.

“Am ajuns în America prin tatăl meu. El a încercat să fugă din țară, pe vremea comuniștilor. A și fost prins de două ori, a fost bătut de milițeni și a fost închis, prin 85-87.  În 91 a primit azil politic și am plecat, în luna august, prin Caritas. Aveam atunci 11 ani, eram un copil! Pot să spun că în America m-am format, pe felul lor răzvrătit de a fi, pe modul lor de a-și cere dreptatea atunci când le sunt încălcate drepturile. Am învățat că omul trebuie să spună ce simte și să ceară dreptate atunci când simte că este nedreptățit”, spune Flavius.

Visul american nu fost numai lapte și miere

Flavius a terminat clasa a cincea, înainte de pleca în SUA. În America, Părinții s-au stabilit în Dallas, pe Dogluas Avenue, fix în centrul orașului, într-o zonă destul de destul de rău famată. La 11 ani, Flavius a simțit din plin șocul mutării într-o țară străină.

“Am repetat clasa a cincea și am continuat cu restul claselor. Matematica pe care am făcut-o aici, ei o aveau abia prin clasa a opta. La început mi-a fost puțin mai greu pentru că nu am știu engleza, însă m-a ajutat faptul că eu am făcut grădinița și clasele I-IV, în limba germană, la Lugoj. Vorbeam germana fluent și așa a fost mai ușor să învăț și engleză. Cam în șase luni, perioadă după care am și ieșit din clasele pentru emigranți și am intrat în clasele de engleză. Școala elementară am făcut-o la <<William B. Travis>>. După aceea ne-am mutat din zona respectivă, pentru că au reușit ai mei să-și găsească de lucru. Dar noi, oricum, am fost săraci. Ai mei mi-au povestit că au plecat cu doar vreo 2.000 de dolari.

Când au ajuns în America, au dat peste un român care i-a dus la lucru, la pavaje, unde lucram și eu cu ei. La un moment dat, românul ăsta ne-a intrat în casă și ne-a furat 1.400 de dolari. Ne-a lăsat aproape fără niciun ban. Ca să putem să ne descurcăm, tatăl meu își mai luase o slujbă la un hotel, ca și camerist. Așa am reușit să strângem niște bani și să ne mutăm într-o zonă mai bună. Am mers la altă școală și am făcut clasa a șasea acolo. Prin alți români, au găsit de lucru la o firmă care făceau autocolante și acolo ne-am mai pus pe picioare, pentru că ai mei aveau posibilitatea să lucreze ore suplimentare și să-și ia de lucru și acasă. Aduceau autocolante acasă, pentru decupat, și puteam să facem și acasă munca asta. Îi ajutam și eu, pentru că era o muncă pe care putea să o facă și un copil. Practic la câteva autocolante decupate, ne dădeau câțiva cenți.

Pentru mine a fost destul de grea toată această perioadă, mai ales că, la 11 ani, m-am trezit fără prieteni și nu aveam absolut pe nimeni, în afară de părinți. A fost greu, pentru că acolo, pe străzi, era o adevărată junglă. Erau tot felul de benzi: mexicani, punck, rockeri. Ca să poți să te integrezi trebuia să fii destul de dur, iar eu cum eram afectat și de faptul că mă despărțisem de prietenii mei din România, de copiii cu care am crescut, mi-a fost destul de greu”, spune tânărul.

Marginalizat pentru că era sărac

După circa patru ani, familia lui Flavius a reușit să adune bani și să-și cumpere o casă și o mașină nouă. “Am reușit să ne cumpărăm o casă în Garland, o suburbie, care era cam așa cum e Micro V.  Dar era o zonă mult mai bună pentru școli, pentru educație. Ai mei au plătit 36 de mii de dolari pentru casă. Apoi, prin ’96, au reușit să-și cumpere prima mașină nouă, o Mazda 626. Aveam o mașină, mai veche, pe care tata a cumpărat-o când am ajuns acolo., un Oldsmobile Royal, de prin ‘78”, își amintește Flavius.

Lugojeanul spune că viața în noul cartier era mai bună și chiar a reușit să-și facă prieteni.

„ Acolo am început să mă adaptez și să-mi fac prieteni, cu care și acum țin legătura și sunt foarte apropiat de ei. Când am fost în America i-am vizitat. Au familii, au copii, suntem încă destul de apropiați. Acolo am făcut și liceul, unde am început să am rezultate bune la învățătură. Eu am avut peste tot rezultate, dar la liceu am ieșit în evidență. Am luat ore în plus, am dat mai multe teste și am ajuns în clasele de avansați. Nu am mai făcut clasa a douăsprezecea, practic am făcut doar trei ani de liceu și am terminat la 17 ani, după care m-am dus la facultate, unde am primit bursă. Am urmat Relații Internaționale, pe baza limbii germane”, afirmă tânărul lugojean.

Flavius Luca spune că zona în care stătea era înconjurată de străzi pe care stăteau oamenii foarte bogați și asta și-a pus amprenta pe adolescența lui.

“Era foarte straniu. O stradă principală desparte un cartier bun de un cartier rău. Cartierul nostru era un cartier puțin mai jos de pătura de mijloc, unde am luat noi casa. Însă era înconjurat de bogătași. Majoritatea caselor erau de la 70 de mii de dolari, în plus, unele ajungeau și la 300 de mii.

În America, de la 15 ani și nouă luni poți să dai pentru permis, ceea ce am și făcut. Ai mei nu au avut posibilitățile celor care trăiau în zona respectivă și mi-au dat prima lor mașină, un Oldsmobile Royal, din 1978. Avea șase metri lungime, era mare, cu portbagaj mare, verde și mă simțeam puțin frustrat. Eu am încercat să-mi înțeleg părinții și să nu îi stresez foarte mult, chiar dacă pe mine m-a afectat. Fiind într-o zonă din asta unde erau bogătași, copiii veneau la liceu cu mașini scumpe, noi, la peste 15 mii de dolari. Noi am cumpărat casa cu 36 de mii de dolari, de unde să aibă ai mei bani să-mi cumpere o astfel de mașină? Și simțeam că eram marginalizat.

Am simțit asta chiar și prin hainele pe care le purtam. Veneau colegii îmbrăcați cu haine de firmă, cu un tricou de 20 de dolari pe care eu nu mi-l permiteam. Ai mei făceau cinci dolari pe oră.  Ar fi însemnat să lucreze patru ore să-mi cumpere mie un tricou de firmă. Eu nu le-am zis niciodată nimic, dar nu mi-a fost ușor. Ca să compensez lucram și eu în rând cu ei. Am început de la 13 ani, cu autocolantele, ca să facem cât mai mulți bani, să îmbunătățim casa, să-mi cumpăr și eu unele lucruri. Totuși, ei fiind părinți, și nu îi condam, ei țineau banii și îi drămuiau așa cum știau ei mai bine”, spune tânărul.

S-a angajat încă din timpul liceului

Ca să facă mai mulți bani și să le mai ușureze viața alor săi, Flavius și-a luat un job încă din timpul liceului. “Când am mai crescut mi-am dorit să fiu independent și la un moment dat mi-am făcut un cont al meu și din liceu m-am angajat. Lângă liceu era o canișă, unde erau ținuți câinii și după școală mă duceam acolo și munceam. Plimbam câinii, făceam curat, îi țineam la examinat pentru doctor și făceam ce mai aveau de lucru pentru mine.

Apoi m-am angajat la Radio Shack. Acolo se plătea pe comision, ceea ce este o chestie genială pentru afaceri, să plătești pe cineva pe comision în mare parte, plus salariu. Practic cu cât vinzi mai mult cu atât câștigul tău e mai mare. Eram vânzător într-un magazin pentru componente de radio și electronice. Atunci au început să bage telefoane celulare, antene sateliți și piese să-ți construiești diferite electronice. Noi îi și învățam pe clienți cum să facă. Și cu cât vindeam mai mult, cu atât câștigam mai mulți bani.

De exemplu, dacă vindeam unui client un celular, primeam 20 de dolari, în plus de salariu. Deci eu dacă vindeam 10 telefoane într-o săptămână primeam 200 de dolari în plus. Pe lângă că mai primeam și un comision per total vânzări. Pe lângă asta, ne învățau cum să vindem tot mai mult! Dacă venea un client care cumpăra un telefon, știam că trebuie să-i vindem și încărcător, și husă, și garanție extinsă și așa mai departe. Lucruri care erau de mare profit. Aveam posibilitatea să fac cam 40 de dolari pentru fiecare telefon vândut. Ajungeam la destul de mulți bani, din tipul ăsta de vânzări. La magazinul la care m-au trimis, am avut noroc  să dau de un american, căruia i-a plăcut că sunt harnic și muncesc și m-a învățat foarte multe în domeniul vânzărilor. Nu vreau să mă laud, dar am ajuns la un moment dat că cei din rețeaua de magazine ziceau despre mine că aș putea să vând gheață unui eschimos”, își amintește lugojeanul.

De la simplu vânzător, la director de district

Peretele din spatele biroului său este plin cu diplome de angajatul lunii, de la Radio Shack. Flavius spune că sunt mai puțin din jumătate din ele, restul nu a mai avut loc să le atârne. Spune însă că muncit foarte mult ca să se afirme și să câștige bani.

”Am pornit ca vânzător și, în același timp, făceam și facultatea. Dimineața eram la cursuri, după-masa la magazin. Făceam naveta 75 de kilomeri dus, 75 întors, doar pentru facultate. Pentru mine nu a picat nimic din cer și nu a fost ușor. A fost greu, dar am avut răbdare și am pus osul, cum se spune. Am început în rețeaua de magazine Radio Shack. Și aștia m-au tot momit, pentru că au văzut că trăgeam tare să câștig bani. Până la urmă au zis că mă bagă într-o clasă superioară și din vânzător am devenit director de magazin, pentru că aveam performanțe la vânzări. Am primit și primul meu magazin și tot așa.

Toate magazinele pe care le-am preluat ulterior au avut creșteri mari de vânzări. Asta și datorită faptului pentru că eu am avut ambiția asta, să fac cât mai mulți bani ca ai mei copii să nu mai treacă prin ce am trecut eu. Aveam foamea asta în mine de a excela, de fi mereu mai bun, de a face mereu mai mult, să nu mai duc lipsă de nimic. Toate magazinele pe care le preluam creșteau în vânzări, dar cei care veneau după mine, nu puteau să-mi bată cifrele de vânzări.

La un moment dat, am dat peste un român care mi-a arătat o altă cale să fac banii mai ușor, mai ales că eram destul de stresat pentru că munceam 60 de ore pe săptămână. Cei de la rețeau de magazine trăgeau de mine tot mai mult, au văzut că duc și pot. La un moment dat, am avut un magazin de peste 1,5 milioane de dolari gestiune, ceea ce însemna că este unul dintre cele mai mari magazine din district. Următorul meu pas era să devin distric manager, ceea ce însemna să am peste 20 de magazine pe care să le conduc. Dar am dat peste românul ăsta, care mi-a arătat o chestie foarte faină, din care se câștigau mai mulți bani și mai ușor. Erau niște garaje de mașini, cu licitații pentru mașinile radiate, pe care asigurările le iau de la oameni și le bagă din nou în circulație. Sunt mașini în care, de exemplu, oamenii s-au împușcat sau au fost inundate, lovite și așa mai departe. Unele erau în condiții destul de ok. Românul ăsta m-a luat la o licitație. Și am văzut ce prețuri mici aveau acestea mașini. Eu, cum eram pasionat de mașini, știam cam ce valoare au mașinile respective pe piață, la public. Nu am mai stat pe gânduri și am cumpărat  chiar în ziua respectivă trei mașini, cu care am venit acasă. Le-am curățat, le-am aranjat și le-am vândut. Când am văzut că am făcut 4.500 de dolari, la prima mașină, profit, am stat și m-am gândit cât lucrez eu pentru banii respectivi la magazin. Și atunci am zis că nu îmi trebuie să lucrez 60 de ore pe săptămână, mă pot ocupa și de școală, nu mă mai stresez atât.  Și m-am lăsat de Radio Shack. Când mi-am dat demisia, am primit de la managerul regional o scrisoare, cred că o mai am și acum, în care mă ruga să rămân în companie, pentru că următorul post de manager districtual, care se elibera, urma să-l primesc. Am făcut un calcul și am văzut că nu câștigam mai mult ca din mașini și am refuzat”, povestește omul de afaceri lugojean.

M-am lovit ca de un zid de sistemul din România”

Și-a deschis o firmă și a continuat afacerea cu mașini. Spune că l-a costat 26 de dolari și jumătate de oră să deschidă firma. “M-am dus la oficiul unde se înființau firmele. Aveau niște calculatoare mari, la care m-am pus, mi-am ales numele firmei, am dat enter, s-a înregistrat și gata firma. Îți plăteai taxele și puteai să începi activitatea. Sistemul american este gândit în așa fel încât să îți fie cât mai simplu. Nu ca la noi, că încearcă să te căpușeze și să te încurce tot mai mult”, spune Flavius.

În 2005, Flavius a revenit pentru prima dată în țară, unde spune că i-a plăcut foarte mult. A venit la Lugoj, cu gândul să-și facă o afacere și așa a deschis centrul comercial. Pentru început nu și-a dat seama cât de diferite erau cele două sisteme, mai ales pentru că a fost ajutat de o rudă.

“M-a ajutat un văr, cu firma și cu birocrația de la noi. Așa că nu am simțit de la început unele chestii, pentru că mergea el pe la instituții. Însă, când am preluat frâiele a fost un șoc. Mă loveam ca de un zid peste tot pe unde ajungeam, dar aveam atâția bani băgați în afacerea din România, că îmi era greu să plec, deși uneori îmi vine să las tot și să mă întorc în America. Acolo când ai intrat într-o instituție publică, erai pur și simplu ajutat să îți rezovi problemele. Te învățau, te ajutau, îți arătau cum se face, funcționarul de acolo era efectiv la dispoziția ta. Eu m-am dus la Finanțe, la noi, când am cumpărat complexul și am început să-l dezvolt, l-am cumpărat pe tatăl meu și contractele neavând firma s-au făcut pe persoană fizică și m-am dus să plătesc impozitele. Noi am primit acasă cât avem de plată, pe o hârtie imprimată.

Eu, obișnuit ca în America, m-am dus fără nimic la mine, hârtia am lăsat-o acasă. Am ajuns și i-am zis unei doamne că am venit să plătesc taxele respective. Primul lucru, m-a întrebat dacă am hârtia pe care am primit-o. Când a auzit că am lăsat-o acasă, a refuzat să mă încaseze, dar foarte arogant și foarte de sus, așa. Și am întrebat-o dacă nu cumva hârtia e scoasă din sistemul lor, din calculatorul care îl avea în față. Când am văzut aroganța aia, ca și când am deranjat-o că am venit să plătesc și mai ales fără hârtie, m-a enervat direct. În America am fost învățat că nu trebuie să tac și dacă cineva nu ne respectă drepturile trebuie să semnalăm chestia asta. Mai ales în instituțiile publice. Și i-am cerut să caute în sistem, în calculatorul pe care îl are în față, să mă încaseze că venisem să îi dau bani.  Când a văzut că am devenit mai vocal, a zis sa-i spun CNP-ul. I-am spus că e pe numele tătălui meu, dar că îl sun și îl aflu. A urmat un nou episod! Mi-a spus că nu se poate, că trebuie să vină el să plătească. M-a trimis la notar, să fac o procură, ca să pot să plătesc pentru tatăl meu. Am crezut că explodez, am simțit că își bate joc de mine pur și simplu. Am început să vociferez, a chemat jandarmii, mă rog, până la urmă mi-a luat banii. S-a putut! Însă, nu era mai simplu dacă doamna își făcea treaba de la început, să nu existe un astfel de episod?”, se întreabă Flavius Luca.

Tânărul spune că acesta a fost începutul lui “Luca Nebunul”, omul care nu acceptă să-i fie călcate în picioare drepturile și să fie batjocura unui sistem putred, care nu funcționează. Flavius Luca spune că deja e cunoscut prin instituțiile din oraș și că nu va înceta să fie vocal și să-și ceară drepturile, de fiecare dată când consideră că i se face o nedreptate. Chiar dacă are nenumărate nemulțumiri, nu vrea să se mai întoarcă în America și spune că e decis să lupte să schimbe lucrurile și speră să ajungă să trăiască ca într-o țară normală și aici, în România.

 

Citiţi mai departe

Cele mai citite