La ieșirea din Lugoj spre localitatea Coșteiu, pe drumul european ce duce la Timișoara, se face un drum care, după ce trece de calea ferată, ne duce în fața porților unui liceu închis din motive neortodoxe, mai ales că, paradoxal, s-au investit bani în el exact înainte de mutarea instituției în oraș, fiind comasată cu o altă unitate de învățământ. Proaspăt renovată, dotată cu geamuri termopane și cu toate utilitățile, clădirea liceului e acum goală, urletele de bucurie ale elevilor care auzeau clopoțelul de pauză rămânând doar o amintire pentru portar, singurul angajat care a mai rămas aici. Terenurile de sport sunt pustii, doar câinii vagabonzi arătându-se interesați de o alergătură zdravănă după noi, oamenii ciudați cu aparate foto greoaie, în cazul în care aveam să trecem de gardul care le marca teritoriul.
În spatele clădirii frumos colorată în portocaliu începe o altă lume. Câteva anexe ale școlii, precum amfiteatrul, sala de sport, dar și grajdurile și boxele unde se țineau animalele și uneltele, pentru că aici își desfășura activitatea un liceu agricol, au fost transformate în locuințe pentru nefamiliști. Aceștia, din puținul pe care îl au, trăiesc o viață a lor, care s-ar putea descrie printr-un singur cuvânt: irealistă. Sunt conectați la satelit, au telefoane, unii chiar și internet, dar s-au obișnuit cu un mod de viață sărac, iar simplul gând că ar putea schimba ceva în traiul lor este de domeniul fanteziei pentru ei. Și-au acceptat de mult soarta, cuvânt des folosit, iar acum așteaptă să pice ceva din cer, din norii grei de ploaie care s-au așezat cuminți deasupra lor. Acceptă orice prejudecată, deși se feresc de muncă, iar condițiile în care își duc viața, de pe o zi pe alta, ar produce oricărui om din lumea civilizată cu un puternic resentiment de slăbiciune, de resemnare, de incapacitate. Când vii aici, te simți liber, dar în același timp lipsit de orice forță. Odată ce ai trecut gardurile care despart locuințele acestor oameni de lumea din exterior, te simți legat de acest loc și, dacă închizi ochii, te vezi rămas aici pentru tot restul zilelor tale.
Doamna Carla ne-a întâmpinat la intrarea în casa ei: o ușă care duce spre nicăieri. Pusă de formă și ancorată direct în pământ, ușa care duce spre camera fără pereți este un peisaj desprins parcă din filmele cu proști, care te face să deschizi gura până la urechi de uimire și să rămâi așa, cu aparatul de fotografiat într-o mână și cu reportofonul în cealaltă, iar când îți vine rândul să pui o întrebare, să nu ai nici cea mai mică idee despre ce să întrebi. Când vezi așa ceva, la câțiva kilometri de un oraș european, municipiu de județ, în care s-au investit mii de euro doar pentru iluminatul artizanal, o reacție este ceva ce nu-ți apare prea ușor. Am întrebat-o pe doamna Carla de ce a pus o ușă dacă nu există pereți, dacă nu duce spre o încăpere. „Ca să arate a casă”.
Facem doi pași mai spre dreapta și dăm de o altă imagine demnă de un roman de Sparks: o bucătărie de vară, construită doar din deșeuri, „plasticuri” și gunoaie, dar care totuși se respectă, pentru că, în ciuda materialelor de construcție folosite pentru pereți și acoperiș, proprietarul a decis să îi pună un geam termopan pentru a lăsa lumina zilei să pătrundă în interior. Ne-am înșelat, totuși, pentru că, la o privire mai atentă, am observat că „termopanul” nu exista, ci doar rama ferestrei, confecționată din lemn și de mulți ani, la care s-a prins un petic de la un prosop vechi. Tot gazda noastră, devenită între timp ghid turistic prin Cartierul Irealist, ne povestește că proprietara bucătăriei de vară are în îngrijire un cal, căruia îi dă de mâncare de la gunoi, ca să îl țină în viață. Partea tragică este că, dacă nu are încotro, femeia este nevoită să îi taie animalului porția de mâncare, doar pentru a se hrăni ea însăși cu ce aruncă alții, ca să se poată trezi în dimineața următoare și să înceapă din nou. Același calvar, aceeași bucătărie de vară goală, dar lângă animalul ei, care are un grajd părăsit doar pentru el. O vilă, cum îi spune doamna Carla, zâmbind contagios în fața disperării.
Ruinele comunismului sunt peste drum. Câteva hale, de mult părăsite, stau și așteaptă Sfârșitul Lumii lângă unele noi, renovate, în care își desfășoară activitatea firme mici, care au găsit aici, la marginea orașului, un loc ieftin și accesibil pentru a-și confecționa produsele. Doamna Carla, precum și restul oamenilor care locuiesc peste drum, au fost de multe ori la oamenii firmelor, pentru a le cere un loc de muncă. Din zecile de persoane nevoiașe, doar una singură a fost angajată. Acum, de dimineața până seara, spală pe jos într-una din hale, pentru câțiva lei și un colț de pâine. Contrastul dintre vechi și nou, dintre ruină și modern, te duce cu gândul la zilele apuse ale erei ceaușiste, când oamenii munceau 14 ore pe zi pentru un loc la o coadă interminabilă, de la care primeau mult prea puțin pentru cât asudau. Acum, cu democrația în brațe, locuitorii grajdurilor și-ar dori și atât, doar că, din cauză că s-au dezbinat de lume, și lumea de ei, nu-i mai angajează nimeni, ba din contră, sunt respinși și marginalizați, lăsați în plata Domnului, pentru că, dintr-un motiv oarecare, nu-i vrea nimeni. Sunt închiși într-un câmp imens, păzit de câini vagabonzi, din care nu pot scăpa, chiar dacă nu au comis nicio crimă în viața lor.
La finalul vizitei noastre, suntem îndemnați de îndrumătoarea noastră la o locuință a unor țigani, care, după spusele ei, ar îngriji o fată româncă, elevă în școala primară. Învață bine, e printre primele în clasă, însă „părinții” ei îi cer în fiecare zi bani, iar aceasta, pentru a putea aduce plata acasă, este nevoită fie să cerșească, fie să fure. Învățătoarea îi știe povestea pe jumătate. Deși o ajută cu bani în fiecare săptămână, aceasta nu are nicio idee că ajutoarele ei sunt vârâte direct în buzunarele proprietarilor casei, iar fetiței i se permite doar o masă pe zi, o oră la televizor și haine sau alte necesități doar din ce aruncă alții. Viitorul e negru pentru copilă, însă aici, cuvântul „viitor” înseamnă „mâine”, orice vine după fiind considerat o minune.
Într-o lume în continuă dezvoltare, viața acestor oameni, fiecare cu povestea lui despre destin, mereu nemilos, este o tragedie pe care greu o poți reda în cuvinte. Faptul că și-au acceptat starea și nu au nicio problemă că trăiesc de azi pe mâine este alarmant, însă în același timp liniștitor. De la a fi sărac, până la a da cuiva în cap pentru o bucată de pâine, nu e decât un pas, iar faptul că nu au ajuns în situația critică arată că femeia cu ușa fără casă și fetița româncă din casa țiganilor mai au, ca noi toți ceilalți, o șansă pentru mai bine, deși parcă nici Dumnezeu nu știe cum i-ar putea scăpa vreodată pe acești oameni dintr-o închisoare atât de bine păzită, dar care nu are pereți sau gratii, decât o ușă slab înfiptă în pământ, pe care nu trebuie să o deschizi, ci doar să o ocolești… 
Excelent, de mult asteptam sa citesc asa ceva si in Lugoj. Bravo, din partea mea ai tot respectul si m-am abonat la email. Mult succes!
cred ca am trecut de mii de ori pe langa liceu, cand veneam sau mergeam acasa. dar nu m-am gandit ca se intampla asa ceva pe acolo, e cu adevarat alarmant. sper doar ca reportajul asta sa ajunga la ochii la care ar trebui sa ajunga, sa se intample ceva si sa ii poata ajuta oamenii pe locuitorii de aici.
buuun, wow ce poze:X bravo Lugojeanul, ne place!